Natiune, naratiune, fictiune: Povestea cu vanturile

De cum se intuneca, crasmarul aprindea lumanari groase, ca de Inviere, si stergea cele trei mese din prima odaie. Langa peretele dinspre drum, o masa lunga, cu lemnul scormonit de vreme si de carii. Peste ea, crasmarul trecea o carpa ca peste un obiect de arta, precum s-ar ingriji sa nu tulbure linistea lemnului ce stia atat de multe vorbe topite in carnea lui. Aproape de ea, un laicer sculptat, de casa domneasca, pierdut intre sticle si seu de lumanare, ca un nobil decazut. Acela era locul preferat de putinii musterii pe care-i mai avea crasma de la pod. Veneau pe rand, fiecare respectandu-si ritualul sau. Imediat dupa ce se aprindeau lumanarile, venea Ion a Voievodului, tacut ca o umbra, lipindu-se de lemnul laicerului. Dadea buna-seara si tragea paharul gros de sticla cetoasa aproape de pieptul sau. Se juca invartindu-i marginile rotunjite in palmele mari, parca incercand sa-i incalzeasca continutul. Apoi il ducea la gura, band horinca tare, cu inghitituri mici, obligandu-si grumazul sa suporte arsura tariei. De sub pielea gatului venele se umflau, varcolaci inrositi ii rasareau sub barbie, intinzandu-si cozile de foc pana in obraji. Ionu’ Voievodului bea intotdeauna la inceput un fartai de horinca pana veneau ceilalti. Lasa paharul gol pe tablia mesei, impingandu-l cat mai departe de el, ca pe-o doctorie gretoasa si rea, de care si-a propus sa nu se mai atinga. Abia dupa aceea se uita prin crasma, de parca s-ar fi aflat acolo pentru prima oara, desi nimic nu se schimba niciodata in odaia aceea intunecoasa: A fi vreme grea, Moisa... Asa-i bade Ion... s-o pornit de cu sara un vant, de mi-o spart doua feresti... ca mai bine spargea capu’ la cel ce nu le-o inchis cum am zas, se caina crasmarul injurandu-si sluga ce motaia langa tejghea... Nu-i bine sa injuri vantu’... nu te pune cu el, Moisa, ca nu stii cand te-or ajunge si pe tine pacatele, incepu Ionu’ Voievodului, semn ca avea chef de vorba in seara asta. „Iti spun eu ce-i baiu’ cu tine... te apasa neamu’ tau. Jidanii au vrut sa targuiasca vintul, au vrut sa-l cumpere de la Dumnezeu, dar Dumnezeu i-a alungat: Du-te, Iudo! Ce vrei, sa-mi vand norodul? Vanturile is pentru ca sa racoreasca si sa curateasca pamintul... si de oameni rai... care n-au credinta...” O umbra de zambet trecu pe fata lui, uitandu-se la crasmarul care turna vin in pahare. „Ii lunga povestea cu vanturile... Vantul e sfant; e tare bun. Pe dansul e pacat sa-l blastami; ba mai mult, cand auzi ca vajiie tare si e furtuna, sa te rogi la Dumnezeu sa-l ierte, caci el tare se rupe prin garduri si crengi, dar trebuie sa-si faca slujba lui... Auzit-ai, Moisa?” „Apoi voi tare multi sfinti aveti...” isi alese crasmarul cu atentie cuvintele, sa nu-l supere. „Apoi tu nu-i crede in veci, n-am ce-ti face. Da’ iti spun si eu ceva ce-am auzit cand am fost peste deal: Un om a vrut sa vada odata pe vant; tot alerga dupa dinsul si nu-l putea videa si, de ciuda, a aruncat cu cutitul dupa el. Dupa o vreme, merge omul la padure si vede un foc. Era noaptea si la foc, un mosneag, care isi carpea pielea si camesa, iar cutitul lui era infipt in picior... Nu-ti vine sa crezi, Moisa... asa-i? No, nu-i bai... ada vin si te-oi convinge pana dimineata de tate cele...” Emanuel LUCA