natiune, naratiune, fictiune: Postasul

Trecuse bine de cincizeci de ani. Oamenii nici nu mai stiau prea bine de cand aparuse el in satul lor, cu o bicicleta greoaie, neagra, trimis postas, de la centru, pe linie de partid, cum spunea Gavrila, gestionarul de la alimentara. De atunci, in fiecare zi, le aducea scrisorile, citatiile, pensiile. Satenii se obisnuisera cu el, cu bicicleta lui neagra, pe care-o vopsea in fiecare an in aceeasi culoare, in Postul Pastelui. N-au zis nimic cand a inceput sa-si sape loc pentru o fundatie de casa. I-au mai dau o mana de-ajutor, l-au iertat cand mai intarzia cu pensiile. „Lucra la casa, intra in rand cu lumea”, ziceau oamenii. N-au zis nimic nici cand si-a cumparat masina, desi el tot cu vechea bicicleta le aducea pensiile. „Se castiga bine ca postas. Da’, vezi omul cuminte, cum are el grija de lucrul scump…”. Apoi, pe la treizeci de ani, satenii au inceput sa-si dea coate, iar babele il descantau, incercand sa-l dezlege de vreun blestem. „L-o fi legat una, de nu se mai insoara. Doar bani are, casa are, nici urat nu-i…” Cand a inceput sa bea si sa umble prin crasme, popa i-a spus c-ar fi bine sa mearga sa se roage la icoana facatoare de minuni, ca oamenii au ochi rai si lucrul dracului se lipeste si de pielea credinciosului daca nu stie sa se fereasca. La patruzeci de ani, doar femeile vaduve mai ridicau privirea din prundul ulitei cand auzeau scartaitul lantului vechi de la bicicleta. Pana si crasmarul ii dadea cu mila vodca pe care-o cerea linistit asezat in coltul cel mai umbros. La cincizeci de ani, umbla beat tot timpul. Intra in crasma, rupea scrisorile si citea cu voce tare. Uneori lua creionul si mai adauga cateva randuri pe scrisorile ravasite de pe masa: „Nu-i bine, altfel trebuia sa scrie… Nu asta asteapta de la el!” Statea chircit cateva minute deasupra foilor si apoi se ridica bucuros: „Ascultati cum trebuie sa sune scrisoarea asta: …Si totusi, aici mi-e mult mai bine. Culorile palmierilor din bronz de pe zugraveala veche a peretilor nu-mi curg peste pielea descantata de degetele tale. Aici mi-e mult mai bine, modeland lutul numelui tau. Mi-ai scris ca nu mai poti zbura, c-au putrezit culorile cerului si-au curs cleios si ranced peste aripile tale strivindu-te de tavanul camerei tale cu oglinzi. Atunci cand te-am cunoscut, chelneritele inelate isi deschideau ochii privind departarea dintre paharul meu de votca si iubitii lor. Pe fiecare il sfinteam cu cate o gura de arsura pe care ele, apoi, o treceau la rubrica de pierderi materiale. Asa te-am cunoscut, iubind departarile lor… Tot asa a putrezit culoarea noptilor tale. Ai uitat atat de multe lucruri, iubita mea, din acea zi senina (nepotrivita, spuneau meteorologii, pentru despartiri), cand pareai ca ai toate temele facute ca o scolarita, asa, cum iti sedea tie bine. Nu-ti mai aduci bine aminte nici de vremurile cand venea popa cu crucea facandu-ne sfiosi si blanzi in imbratisari. Toate versurile tale post-restant, abia mai seamana lenea in bicicletele triste ale postasilor…” Mai cerea un rand de votca, apoi lipea scrisoarea si le spunea celor din crasma: „Asa poate mai au o sansa… Cate scrisori am scris eu pentru voi, ca n-aveti atata votca sa-mi platiti casniciile voastre… Si-acum, intoarceti capul scarbiti cand ma vedeti baut si strangeti mainile unor femei care nu v-au apartinut niciodata…” Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro