natiune, naratiune, fictiune: Pestele pamantului

De doua saptamani nu cazuse un strop de ploaie. Era catre amiaza. Padurea si-a desprins cu greu palmele transpirate de pe coltul cerului, scapandu-l printre degete in fuioare de fum subtire. Prea de sus, ca o oglinda intoarsa spre pamant, cerul a preluat linia apei de sub el, intr-o vena ce se zbate nebuna in tampla. Sub talpile copacilor, raul serpuia, un ulei gros si fierbinte. Soarele-n adanc curgea laptos, zgariindu-si pantecele de nisip. Printre nori de var si creta, scobarii se rasuceau ca niste lame de cutit muscand din fructul pietrelor. Gavrila s-a ridicat cu greu din ierburile arse. S-a impiedicat in sticlele goale de prin iarba. A scuipat amarala deasupra uneia ce mai pastra pe fundul ei o urma de vodca. Doar sticlele si durerea aceea crancena din ceafa ramaneau marturie pentru noaptea trecuta, cand a stat de veghe langa undita, asteptand ca firul sa se intinda si sa simta in brat zmacitura. De doua saptamani doar asta visa, de cand vazuse umbra aceea neagra sub punte, ca si cum un nor imens cat un bivol si-ar fi frecat spinarea de marginea soarelui. Apoi i-a vazut botul, lucind ca o ghiulea de tun si ochii mici, dispretuitori. Pestele si-a arcuit spinarea deasupra apei, apoi umbra a coborat in adanc, lasand rani adanci in pielea raului. De atunci, Gavrila n-a mai parasit malul apei. De atunci, n-a mai plouat. A trimis niste prunci in sat sa-i aduca mancare si bautura, si-a intins unditele pe tot malul, impanzind apa cu carlige ascutite. De doua saptamani ridica unditele goale din apa, doar raci negrii mai veneau dupa bucatile mari de carne putreda. Nopti intregi s-a preumblat cu lampasul pe malul apei, batand o carare ingusta si adanca din care dimineata izvora mustul pamantului. Isi imaginase fiecare miscare; cum undita se va curba si firul se va zvarcoli de pe ruleta, cum v-a apuca batul si atunci va simti in brat zvacnetul de vitel injunghiat. Atat. Pana aici revazuse totul in minte de mii de ori. In rest, nu-l mai interesa. Poate nici nu voia sa-l mai vada, doar sa-i simta pentru cateva clipe puterea, muscatura aceea care i-ar fi trezit carnea ranceda la viata. Pielea lui transpirata aduna tot colbul drumului, incat de la o vreme i se paru ca de sub crusta groasa de praf ii incoltesc solzi albi. In ultima noapte, dupa ce-a terminat toata bautura si-a adormit cu capul langa undite, l-a visat pe bunicul sau, morarul strivit de roata morii in satul copilariei din Cheile Lapusului, iesind din apa si asezandu-se langa el, atat de aproape ca-i simtea mirosul de apa maloasa si peste. I-a spus, indepartand cu piciorul sticla de bautura de langa el: in apa este un peste, pe pestele acela stau patru stalpi si pe stalpi sta pamantul; cand pestele clatina din coada, atunci si pamantul se cutremura. De ar vrea sa se intoarca sau s-ar clatina mai tare, si pe noi ne-ar prapadi. Cei patru stalpi sunt cele patru posturi. Noi posturile le postim, caci e mare primejdie ca altminteri sa scufunda pamantul. Dar amu’ un stalp e mai mancat, caci oamenii nu postesc. A doua zi, Gavrila isi stranse unditele. Pe cer, un nor imens cat un bivol isi freca spinarea de marginea soarelui. Era-n amiaza. In aer mirosea a furtuna. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro