Natiune, naratiune, fictiune: Parul si naravul

In sat, vecinele ei ziceau c-a ajuns bine „ii felcera la armata, sta numa-n birou de fumeaza si bea cafele, tata zaua”. Maricica lui Sandor din Prihodiste, a padurarului, terminase liceul sanitar, s-a logodit c-un locotenet din satul vecin, care a angajt-o la centrul militar ca asistenta si toata ziua completa fise pentru proaspetii recruti. In primele zile de slujba, i-a venit sa se bage sub pamant de rusine, cand ii vedea pei cei chemati la armata, cum isi lasa hainele la usa si vin in fata ei despuiati. Doctorul ii dicta cifre pe care ea trebuia sa le treaca in niste tabele complicate. De multe ori, ochii ii fugeau de pe hartiile liniate simetric, pe corpul recrutilor si cateodata, privirea ei aburita se intalnea cu ochii umezi, ca de juninca dusa la taiere, ai tanarului dezbracat. Vecinele din sat ziceau ca s-a ajuns, ca nu mai stie de unde a pornit, dar ea tot cu gandul la scenele Apocalipsei din tinda bisericii era, si isi facea cruce cu limba in cerul gurii cand i se parea ca necuratul pune stapanire pe mintea ei. Ii staruiau in cap toate cele invatate acasa, incat si seara cand pleca de la munca isi aducea aminte: Noaptea, pe intuneric, sa nu te uiti indarat, ca vei ramane cu gatul stramb. Incet, incet a inceput a se obisnui si nu mai baga de seama corpurile ce se perindau prin fata ei, caci toate se transformau in cifre trecute caligrafic in fisele ei liniate simetric. Nu mai observa nici cand veneau in cabinet feciori de tarani, punandu-si palmele aspre pe fata rosie ca de fata mare, nici domnisori de intelectuali, cu trupul puhav, impingandu-si mijlocul inainte si facandu-i cu ochiul. Se invatase cu toate, pana si cu mirosul aspru al copiilor de oieri si cel iute al tiganilor. Asta, pana in ziua cand, in cabinetul ei a venit si Grigore, feciorul popii de la ea din sat, care o ducea acasa de fiecare data de la joc, dar care n-a stiut niciodata s-o iubeasca, desi ea il tot tinea la poarta si-i povestea de noptile in care n-o atinge somnul. Erau de aceeasi varsta, numai ca el facuse facultatea si acum ii venise vremea de mers in catane. Acum statea in fata ei, dezbracat, cu ochii pierduti pe peretele palid, din care-si impumutase culoarea fetei. Ea se tot uita la el, vazandu-l despuiat, si-l judeca dupa cele vorbe vechi: Se crede ca oamenii parosi sunt cu noroc, zicea ea zambind, dar iute se umbrea aducandu-si aminte ca oamenii cu parul cret sunt mari mincinosi, iar acei cu parul rosu sunt rai. Si-i parea rau de parul lui bogat ce trebuia taiat. Se gande ea, ca preuteasa a dat cu piciorul in mata cat l-a purtat in pantece, ca asa zice lumea „sa pui in scaldatoarea copilului par din animalul de care iti amintesti c-ai dat cu piciorul”. Si mai era sigura ca mama-sa luase in poala, cat era grea, surcele iesite din rindea, caci facuse copil cu parul cret. Dara apoi ii multumi in gand preutesei ca nu mancase din oala mamaliga, ca facea copil far de par pe cap. Si stand ea asa si gandind la parul lui Grigore gasi leacul pentru durerile de cap ale sotului ei, ce umbla tuns regulamentar: „Cand te tunzi, strange-ti parul si pune-l undeva, sa nu-l calce oamenii, caci capeti durere de cap, sa nu-l ia vrabiile sa-si faca cuib, ca te doare capul si-ti cade parul, sa nu-l pui in foc caci Maica Domnului alearga plangand sa-l scoata si dracul rade”. Si iar uitandu-se la Grigore si la parul lui, isi facu cruce cu limba in cerul gurii, ca locotenetul era plecat in aplicatie. Emanuel LUCA