Natiune, naratiune, fictiune - Orasul mic te fura-ncet (IV)

Cand a venit potopul, Noe a lasat pe femeia lui, pentru ca l-a fost inselat; a luat alta pareche de oameni si a luat de toate vietatile si dobitoacele de samanta. Era si un bou care vorbea, si i-a zis Noe: „Vina si tu cu noi.” Dara el n-a vrut; a zis ca va inota singur patruzeci de zile... Si ar fi scapat, dar i s-au pus paserile ceriului pe coarne si l-au inecat... Ai priceput acum? l-a intrebat batranul, stergandu-si de pe mustata spuma din halba de bere ce tocmai o terminase. N-ai inteles... asa sunteti voi, grei de cap. Mai copile, ii spuse el de la inaltimea palariei vechi si jerpelite, n-o sa pricepi niciodata, atata vreme cat nu vrei sa-ti destupi urechile si-ti feresti ochii de la lumea asta. De pilda, eu asteptam zeii, la toti le-am facut cuib in capul meu... stiam si un vers celebru care vorbea despre asta. Fiecare, cu problemele lui. Mai o conversatie cu unul, mai un joc de carti cu altul, o fasole batuta, un surub strans cu cheia de saispe, o cipca mai complicata cu zeitele (ele sunt mai mofturoase, nu e bine sa le superi), o tabla, o canasta... ce mai, incercam sa ma impac bine cu toti. Da’, vezi ca nu-i asa... Cum l-ai parasit pe unul, cum se strica toata sandramaua... si nu te poti impaca bine cu toti, ca n-ai loc in capul tau sa le faci cuib la toti... Nici in orase n-au loc toti. Poate, doar in orasele mari, unde nu se cunosc intre ei. Unii lucreaza in centru, altii la periferie. Dar nici acolo nu se inteleg. Unul vine plin de ulei si de motorina, altul il asteapta nerabdator, cu o tigara fina in coltul buzelor, la carciuma din colt. Nu-i convine locul, da’ trebuie sa faca pe plac si zeului mai murdar... E, totusi, si acela un zeu! Pana-ti gasesti ritmul e mai greu. Apoi locul pe care stai moare si invie de cate ori zeii din capul tau mor sau renasc. Bine e sa faci morminte pentru toti si, peste ele, bine e sa bei pentru cel care si-a gasit loc in capul tau. In orasele mici poate e mai greu... zeii sunt mai discreti... trebuie sa-i cauti, sa-i momesti... In coltul asta de oras, nu ma cunoaste nimeni si oamenii locului nu zambesc incurajator atunci cand invat sa musc din asfaltul dinaintea noptilor lor de dragoste. Aceleasi ganganii le strivim sub talpi, doar ca mie imi pare ca unele pocnesc prea tare, trezind vecinii care-mi contorizeaza pasii. Nu ma cunosc nici bibelourile cu mirese roz, nici cu pescari batrani fara fir la undita, nici macar icoanele din casa. De aceea am curajul sa umblu dezbracat, dupa cuvinte, prin fata lor. Uneori, cand deschid geamul, ies afara cuvintele re-citite si navalesc pe fereastra mecanicului auto de la doi, in timp ce-si mesteca hulpav tocanita de cartofi cu parizer; apoi (imi spun cuvintele) el i le aseaza, cu bun simt, in adancitura umarului. Sotia mecanicului auto isi goneste copiii la culcare si pune asternuturi noi. Cuvintele se intorc, uzate, in cartile unde s-au nascut. Zeii se intorc pe unde isi au cuiburile.... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro