Natiune, naratiune, fictiune - Odihna blanda, domnule Profesor!

„un arbore inalt crescu. Si in auz ne suna-ncet pamantul cand culege stravechile-i manii; cand se-alina pasari in singuratate. Si nouri trec, fapturi de-o zi, si raze-a caror glas insusi tace, si moartea noastra le-nsoteste bland.” -Vasile Grigore LATIS Mult. Prea mult, fierbinteala s-a intins peste pietre. Iesit-au vulpile rosii sa linga sarea pamantului. Frunzele, precum cenusa, s-au prapadit in vant. Se aude tropot greu de calareti in gradina si undeva, la marginea satului, lovesc topoare grele in tulpina unui brad. Un vant, ca o otrava blanda, inchide ferestrele caselor si mamele-si striga pruncii. Din lemnul bisericii ies vorbele molcome ale mosilor, in rugaciune si-n cantec vechi inconjoara satul. Doar raul e limpede si tacut, tremurand linistit cand isi urca apele la cer. Si vocea Poetului se aude peste linistea noptii: „Ce moarte, mama, ne tine aproape pe sine-ndurandu-se si-aduce o stea prabusita la marginea noptii, fara hotar rascolind-o? Ori, jos, pe langa raul verde cand trecem, singuri, si-adanc visatori; si tot ce-a fost candva doar presimtit se-ntoarce azi vederii noastre”. Mainile Poetului intinse peste Masa Mosilor din spatele bisericii, descifreaza in lemnul vechi cantece, soapte arse intre plans de copil si bocet de inmormantare: „Prea mult te-ai nascut si-acum esti singur. Ramas… Prea erai tu – si ieri, si azi, si totdeauna, prea te-au vazut lang-o mare straina, prea te-au zidit in zid parasit, de demult, prea greu e drumul, si arborii-s grei si muta e inima fratelui la-ntalnire. Prea te-ai nascut dar mortii pastreaza masura.” Blanda odihna sa va invaluie domnule Profesor Vasile Grigore Latis. Si linistit cantec sa va insoteasca: „Poetul e o voce, o tacere-ncet invatata a neamului sau. Caci de uitare-i nevoie ca cineva sa-si aduca aminte”. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro