Natiune, naratiune, fictiune: Miezul pamantului

Nimeni nu stia exact ziua in care cei doi ajunsesera in satul lor. Sa fi fost pe la Sanziene cand strainii s-au aratat in mijlocul satului, dar cateva babe puteau sa jure ca i-au vazut si inainte, la inmormantarea pruncului ce cazuse in fantana crasmarului. Atunci se stansese tot satul la prohod; murise un copil de trei ani si batranii incercau sa dea inteles acestui semn al lui Dumnezeu care chema la el o faptura nevinovata. Mai mult, la cateva zile de la inmormantare, apa din fantanile satului incepu sa se ingalbeneasca si sa aiba un gust dulceag, ca un putregai crescut in carnea pamantului. Intr-o saptamana, toate apele s-au umplut de viermi ce urcau pe pamant si mureau, arsi de soare, in jurul fantanilor, formand din corpurile lor uscate o coaja rosiatica peste rana ascunsa a pamantului. Speriati, oamenii au fost la popa sa citeasca dezlegari; apoi la un calugar in munti si la o baba, mare mestera in lucrul dracului. Dar fantanile ramasesera la fel, niste morminte dezvelite, cu apa mustind peste putregaiul pamantului. Oamenii sufereau de sete, iar vitele incepusera sa cada pe camp scormonind cu coarnele lutul uscat in cautarea apei. Cei doi straini, imbracati prea gros, pentru un sat de campie ars de soarele verii, ramasesera doua saptamani in curtea crasmei, dormind in carutele lor, acoperite cu coviltire negre. Crasmarul stia doar ca venisera de la munte sa cumpere bucate, dar dupa moartea copilului n-a mai deschis crasma, dar nici n-a mai vorbit cu cei doi. Nici cand strainii s-au apucat sa sape o groapa adanca in curtea lui nu s-a apropiat de ei. Ii vedea cum sapa, cum se aduna lutul galben in gramezi mari si mintea i se rezema iar de groapa hada in care l-a asezat, acum cateva zile, si pe pruncul lui. Intr-o seara, au aparut in usa crasmei, c-o galeata plina cu apa limpede si rece. Cel mai batrin i-a intins un pahar, vorbindu-i incet si rar, ca o prelungire a unui prohod: Ia de bea si te stampara. Spala-ti durerea din tine, ca de-amu s-o gatat... Cel mai tanar, mai posomorat si cu vorba mustratoare, astepta pana cand crasmarul bau doua pahare de apa si apoi se aseza pe o lavita in crasma racoroasa: Ii bine aici... nici nu stii ce bine ii, ca n-ai vazut inca miezul pamantului, asa cum l-am vazut noi cand coboram sa scoatem apa. Asta e lume imprumutata si uitam ca trebuie sa dam sama de ea... Acolo, jos e altfel. Stau trei randuri de morti in sir ca si catanele, doua randuri nu vorbesc, da’ cei al treilea vorbesc. Aproape de dansii este un stalp de fier cu o roata, pe care daca o invartesti, sar scantei si atunci cei care nu vorbesc incep sa urle! Si din gurile lor iese o spuma rosie si urca pana pe pamant de otraveste tot. Acolo ii alta lume... acolo, cel care spune minciuni sta cu fata in sus si un serpe de pe o rachita ii tot picura venin in gura, iar din matele celui care opreste apa la fantani se fac lanturi aprinse de care is legati bogatii si zgarcitii. Care-i zgircit pe lumea asta, numai molii si rugina fierului ii sta inaintea lui si lui i se pare ca-i aur si argint si se opinteste sa rupa legaturile si sa ajunga cu mainile la ele. Numai atat am voie sa-ti spun... Bea apa si te spala de durere... Nimeni n-a observat cand au plecat cei doi din sat, caci apele au crescut in fantani si oamenii si-au scos animalele intramate la lucrul campului. Doar crasma a ramas inchisa, cu usile batute in cuie... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro