natiune, naratiune, fictiune: Mielul ce ridica pacatele lumii

Isi aducea aminte de ziua aceea friguroasa de iarna, cand doua maini mari, batatorite, mirosind aspru si ciudat, l-au apucat de sub pantece si l-au ridicat de pe albul zapezii. S-a lasat cu greu dus de acolo, rupandu-se de lumea alba in care s-a nascut. Lana oii care il incalzea, capul inspaimantator al berbecului plecat curios asupra lui, pamantul ingrozitor de rece, pana si cerul sticlos ce parea ca vine din ce in ce mai aproape, toate se stingeau in carliontii albi ce-i acopereau trupul abia nascut intr-o lume dintr-o singura culoare. Apoi, asezat langa soba veche, din casa omului ce-l purtase in brate, a inceput sa perceapa culori noi, mainile acelea moi si neastamparate ale omuletilor ce miroseau la fel ca si el, a lapte, cautand intruna sa-l atinga si sa-i mangaie crestetul inca moale. Nu intelegea nici de ce femeia aceea cu fata inasprita il forteaza sa-si moaie botul in blidul cu lapte strain la gust. Si, desi isi scutura capul cu puterea celui venit pe lume de cateva ceasuri, ea il obliga sa inghita lichidul acela ce-i linistea in mod miraculos framantarile stomacului si-i intarea picioarele slabanoage. Apoi, mai tarziu, a inceput sa se obisnuiasca cu toate astea. S-a obisnuit atat de mult, incat nu mai suporta sa se scurga ceasuri intregi fara sa simta mainile omuletilor pipaindu-i fruntea sub care doua cornite nerabdatoare il indemnau sa-si pocneasca crestetul de lemnul tarcului improvizat langa soba. Asa au trecut zilele aspre de iarna si invatase deja obiceiurile casei, caci se trezea dimineata cu muzica revarsata din tranzistorul de deasupra credentului si adormea seara o data cu apusul filamentului soarelui din cerul camerei. Isi amintea si culoarea aceea noua si cruda pe care a vazut-o in ziua cand stapanii cei mici l-au scos din casa. Din mirosul reavan al pamantului incolteau fire ciudate, care faceau sa-i freamate narile. Si, asa in joaca, a inceput sa le rupa, sa le incerce gustul nou si placut. Zilele erau din ce in ce mai lungi si el reusea acum sa-i intreaca pe micii stapani la fuga si sa-i sperie atunci cand se proptea pe picioarele din fata si-i ameninta, in gluma, cu cornitele ascutite. Pornea vijelios si apoi sarea peste copiii asezati pe pamant, iar ei il chemau inapoi si se tavaleau cu el in brate in iarba. Ii vedea cum rad si isi striga si el bucuria in lumea pe care incepea s-o priceapa si care se largea cu fiecare pas pe care il facea. Acum, nu mai pricepe nimic si abia mai vede prin ceata laptoasa ce i se asterne peste ochi, culoarea aceea rosie scurgandu-se cu picuri grei de pe mainile stapanului pana pe iarba neagra. Dar stapanul nu-l mai ia in brate ca si mai demult, ci se intoarce cu ochii spre cer si el ramane uimit jos... Si cerul se albeste si coboara din ce in ce mai mult spre pamant. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro