natiune, naratiune, fictiune: Marea de cenusa

In curte era cald. Pana si iarba se albise de atata soare. Cand vocea preotului s-a stins, a stiut ca e randul lui. A scos ciocanul dintr-un buzunar si a infipt cuiele in lemnul proaspat lacuit. Cate trei lovituri pentru fiecare cui. Ultima lovitura atingea si lemnul, iar sunetul se amplifica ca intr-o cutie de rezonanta si-i patrundea prin pielea capului, in creier. Ca un piron inrosit, isi facea loc in creierul lui. Acolo se cuibarea si apoi ii curgea prin sange, racindu-i carnea si albind-o. Isi pleca fata, ascunzandu-si-o de oameni. Cu fiecare lovitura, chipul i se impietrea, semanand din ce in ce mai mult cu cel al omului peste care tocmai asezase capacul de lemn. Cu ochii fixati pe capatul cuiului, nu auzea nici bocetele femeilor, nici strigatul disperat al mamei: Petre, Petreee, de ce-l bagi tu in pamant si ma lasi singura pe lume... Doar ultima lovitura il facea sa tresara, ca si cum varful fierului ar fi patruns in craniul lui. Dupa ce termina cuiele din palma, s-a retras tacut, fara sa se uite la oameni. I se parea ca toti intorc capul dupa el, ca si cum ar privi in urma unui calau. Chiar si preotul tacea, pana cand el trecea de prapori si de icoane si de baticurile negre ale femeilor si de barbatii cu prosoape albe agatate de umeri. Abia apoi se auzea glasul diacului. Abia apoi se ridica in aer, ca un fum, si bocetul femeilor. Astepta pana cand vedea praporii ridicandu-se deasupra oamenilor si se strecura catre locul unde cele cateva femei gateau mancarea pentru pomana. De fiecare data, avea pregatita uiaga de horinca, ca si cum si asta ar face parte dintr-un ritual pe care nu-si permite nimeni sa-l tulbure. Nimeni nu-i vorbea, iar el statea plecat, cu umerii adunati, ca si cum vina pentru acea curte goala, fara viata, ii apartinea doar lui. Pana cand se intorceau oamenii, el termina jumatate din uiaga, si sangele incepea iar sa-i incalzeasca trupul. Primul ajungea fatul de la biserica, sa adune icoanele si sfesnicele. Doar cu el vorbea. Se apropia de el cu uiaga, ca si cum si-ar cere iertare: S-o dus si Ionuc... Ase ne-om duce toti... Ti-am lasat si tie horinca, nu-i mai nacajim noi pe oamenii de aici. Nacajiti is bugat si-ase. Ie si be de-aci. Tacea cateva minute, apoi incepea sa-i vorbeasca, ca si cum ar fi continuat o discutie veche, intrerupta la ultima petrecanie: cand va fi sfarsitul lumii, Dumnezeu are sa-i dea diavolului 33 de ani lumea, are sa-l scoata din lanturi, ca asa au avut vorba, si cine va bea de la el va fi al lui. Iara Dumnezeu va umbla numai cu o prescura si cu un pahar de vin, dar cei care vor fi ai Lui se vor satura. Dar anii vor fi ca zilele, iar ceasurile, ca clipitele. Ca noi credem ca amu’ se termina toate. Da’ nu-i ase... Va veni vremea cand diavolul va taia capul sfantului Ilie si din sangele lui va arde lumea pana s-a curati. Atunci, va veni vantul cu doi feciori de-ai lui si vor sufla cenusa in mare, iar pamantul va ramane alb, curat. Vine vremea aceea... asa simt eu, cu fiecare cui pe care-l bat in coparseul oamenilor. Seara, pleca impleticindu-se pe ulita, cantand incet: Nu-i lumina nicari, c-or murit toti oamenii... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro