natiune, naratiune, fictiune: Lumanarea marilor

Oamenii il priveau ca pe-un strain. Onisim venea acasa doar de Inviere si, cateodata, iarna, atunci cand frigul alunga si fiarele din paduri, abatandu-le catre casele oamenilor. De cand i-a murit nevasta a plecat in munti, angajandu-se la o cale ferata ce scurma ca o cartita oarba in carnea muntelui. Nimeni din sat nu stia ce face acolo, cat castiga si din ce traieste. Atunci cand cobora la campie, pielea ii era intinsa peste obraji si ochii ii sclipeau ca la jivine. Purta dupa el un miros aspru si iute, incat cainii din sat sareu sa-si rupa legatorile cand trecea el pe ulita. Dupa cateva zile in care se preumbla prin sat, parca deprinzandu-se cu oamenii, carnea i se muia, iar ochii isi pierdeau stralucirea ca si cum o alta pleoapa stravezie s-ar fi culcat peste jarul mocnit din el. Nu mai putea sa bea apa din satul acela de campie si duhoarea oamenilor si animalelor il faceau sa duca mana sub haina, de unde scotea o sticla de spirt din care bea cu inghitituri mici. Umbla mai mult beat. Vorbea doar cu prietenii din copilarie; incet, ca si un descantec: Pamantul e viu; si el are vine de sange ca si omul. Cand a dat Dumnezeu oamenilor intai plugul ca sa are, au arat o brazda, da’ inlauntru sangele curgea puhoi. Oamenii s-au spariat si s-au oprit din arat. „De ce nu arati?” le-a zis Dumnezeu. „Dar plugul nostru e tot plin de sange!” s-au ingrozit oamenii. „Duceti-va acuma si arati!” Cand au tras brazda a doua oara, sange nu mai era; il prefacuse Dumnezeu sa fie alb. Si ploaia se face cand Dumnezeu sloboade vinele cerului. Acelea sunt vinele lui Dumnezeu; si Dumnezeu are vine ca si noi, dar nu le putem vedea... Necuratenia se ridica pana la grumazul vostru... nu simtiti... nici nu vedeti cum creste putregaiul in gurile voastre... Asta o sa va omoare... Dumnezeu s-a facut din spuma marii. Drept in mijlocul apei, s-a facut un vartej de spuma si din acela s-a facut Dumnezeu si indata, chiar din aceeasi spuma, si-a sucit Dumnezeu o lumanare, - caci era intuneric peste tot. Apoi, s-a facut necuratul, tot din spuma. Dumnezeu l-a trimis sa-i aduca, in numele sau, nisip din fundul marii. El n-a zis asa si de acolo nu i-au dat. A treia oara, cand a vazut ca Dumnezeu face gheata deasupra, a adus trei fire de nisip, dar unul l-a ascuns sub limba; si-a zis sa fie lumea a treia parte a lui. Dumnezeu a pus piciorul pe nisip si-a crescut pamantul sub el, dar la mijloc Dumnezeu a facut o piatra si-a zis ca atunci va fi si al Nefartatului pamantul, cand va ghici ce-i in piatra; dar n-a putut ghici. Dumnezeu a sfaramat-o; acolo era un vierme... „Na, zice Dumnezeu, piatra este a ta.” Si de atunci sunt viermii pe lume, ca sa manance pe oameni, ca-s pacatosi din pricina ca s-a amestecat si Diavolul. Onisim pleca, la fel cum venise, latrat de cainii satului, fara sa anunte pe nimeni. Cand ajungea la poalele muntelui, ceata din ochi ii disparea si simtea cum ii curge prin carne sangele pamantului. Jos, in sat era targ. Oamenii n-au observat absenta lui. Merele de pe tejghelele vanzatorilor erau pline de viermi. Fojgaiala targului se pierdea sub padure. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro