natiune, naratiune, fictiune: Lepadarea de umbra

Cand se apropiau sarbatorile de iarna, simtea o sfarseala in carnea moale, ca un fum greu, ca o ceata groasa ce-i intra prin piele ingreunandu-i miscarile. I se parea ca pana si umbra ce lingea pamantul in spatele lui e mai grea si-i apleaca umerii. Adunase in raceala ei toata mizeria anului ce se sfarsea, incat acum umbra parea un om de lut si praf, aidoma lui, doar ca acolo in ea isi ingropase toate nenorocirile. Si el chiar avuse ce ingropa anul asta. De la bolile pe care umerii si carnea lui puhava le-a purtat, pana la gandurile arse mocnit si neimplinite. Cu ele nu mai avea ce sa faca... abia mai stia in ce buzunar cusut le-a ascuns atunci cand a ajuns sa-i fie rusine. Sa se fereasca sa umble cu ele pe strada, in vazul lumii, ca si cum le-ar fi furat de la cineva, sau ar fi o boala rusinoasa. Acum si acest lucru avea o mare importanta pentru el... va pasi cu ele peste acest drum de fier si niciodata nu va mai scapa de implantul de mizerie si rusine. Ca pe un fluviu vascos ii alunecau gandurile. Moale, pana aproape de greata. Nicaieri, nimic din „spiritul sarbatorilor\", ci doar o senzatie rece de ingropare. Aceeasi pe care o simtea venind din crucile umede de lemn din curtea bisericii. Craciunul, cu miros de cozonaci pentru pomana, manca din oasele zilelor lui. Abia atunci si-a adus aminte cum a ajuns aici³ atunci, sub glasul metalic al megafonului care anunta inchiderea usilor. Nici n-a observat cum a trecut de casa de bilete, de barierele ruginite, de ceasul inghetat de pe peretele garii. De obicei, plecarile astea, desprinderea de peron, deslipirea de pamantul tare e mai mult o moarte decat un inceput – si-a spus el in timp ce inca ii rasunau in urechi consoanele stridente din palnia de metal. Cat mai are vreme sa se hotarasca? Cum se intind secundele acestea dintre anuntul conductorului si pecetluirea usilor, ca un sarpe lenes si verde care-a mancat toate frunzele copacilor. Probabil atat are de asteptat si condamnatul la moarte intre strigatul plutonierului si glontele bont ce-i va sfarama cosul pieptului. Secundarele, minutarele, clepsidrele, pana si calendarele nu mai marcheaza nimic. Intepenesc si urla dureros, incat fiecare fibra din carnea lui le simte incrancenarea. Asa se simtea si el acum. Doar mirosul de sina arsa ii mai dezvelea sub epiderma scancirile sangelui. Pentru el, „gluma\" asta de sarbatori era o obisnuinta. Ca si miuta din curtea scolii din fiecare duminica dupa-masa. Tot asa venea si la gara in fiecare an, inainte de Sarbatori. Ca pentru o spovedanie... Sa scape de umbra... Aici cauta motivul pentru care merita sa calce in anul urmator. Intotdeauna (cel putin din cate stim noi), scenariul se repeta invariabil. Dupa zgomotul strident al sirenei, care il trezea din spovedanie, se ivea acarul (jucand si el acelasi rol de ani buni)² Domn¼ sef, a plecat... Da¼ vine altul tocmai la anul. Tot acolo merge... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro