natiune, naratiune, fictiune : Haina statului

O raza de soare, ca de primavara, trecu prin ferestrele murdare ale postului de politie si cazu tocmai pe capul plecat al lui Pardalian, ce statea nemiscat de cateva minute pe un scaunel in fata sefului de post, Borsila. Caldura i se strecura pe dupa guler si tiganul, ca si cum l-ar fi gadilat ceva, se scutura, apoi isi ridica incet capul, fluierand o manea cunoscuta. „Tu razi de mine, ma!? se stropsi la el Borsila, razi de mine? Tu stii cine sunt eu? Eu sunt Statul Roman, mai, Pardalian. Cu mine nu te pune, ca te arzi, te frigi, iti mananc viitorul, ma...” Tiganul se opri din fluierat, incurcat de comparatia sefului de post. Cum adica Statul Roman? Pentru el, care nu facuse decat scoala primara, Statul Roman se confunda cu harta aceea galbena in Romania semana cu un peste de acvariu turtit. Cum putea tovarasul Borsila sa reprezinte acea harta, cand pe ea, din cate isi mai aducea aminte, nici nu era trecut satul lor? Sa fie asa de important tov. Borsila, incat cei de la judet au lasat tara pe mana lui? Mana plutonierului ii intrerupse calculele. O simti grea pe umar. Grea, dar nu dusmanoasa, ci asa, apasata de necazuri, ca a unui om care-si spune pasul in fata altcuiva, care-si elibereaza sufletul de durere. Asa il simtea el pe Borsila, acum. Iar Borsila isi trase un scaun langa Pardalian si ofta: „Pardaliene, tu habar n-ai cat e de grea misia noastra. A mea, a celor care imbracam haina statului...” Aici, Pardalian avu ragazul sa si-l inchipuie pe seful de post invesmantat in harta si aproape il pufni rasul. Nu te cuprinde, dom’ sef, poate daca era si Cadrilateru’... ar fi vrut el sa-i spuna, dar Borsila, cu un ton si mai grav, isi relua ideile: „Crezi tu ca mie imi convine sa tot umblu dupa tine, sa te urmaresc, sa ascult seara, mort de foame, sub fereastra ta cand iti pune piranda in blid papricas de pui? De unde ai tu atata carne de pui, Pardaliene, ca in curtea ta nu-i niciodata niciun pui... Spune-mi ca unui prieten, ca unui confrate... uite, dau jos si cascheta, sa nu-ti fie frica de mine, numa’ spune-mi, ca eu de un an te tot urmaresc si nu pot afla... Si nu te las de aici, pana nu-i mai putea de dorul papricasului, si-atunci mi-i spune...” Pardalian isi pleca iar capul, privind in podea. Sub biroul sefului de post se vedea un capac de bere „de Bistrita”. O duce bine Statul Roman, se gandi Pardalian, incercand sa-si alunge din minte mirosul de papricas. „Mai, Pardalian, tu vrei sa ma nenorocesti. Vrei sa-mi pierd slujba, vrei sa iei pita de la gura copiilor mei, sa ma vezi un nenorocit umbland la cersit... ce ti-am facut eu tie? Spune, ma, si tu ca le-ai salvat de la inec, c-ai fost obligat sa iei gaini in loc de bani, ca... Spune-mi orice, numa’ spune-mi, ca eu trebuie sa fac un raport. Pe-un an, un an de zile in care am pandit si te-am ascultat sub fereastra... spune-mi ceva...” se tangui Borsila, aproape cazand la picioarele tiganului. „Apoi, greu pacat ai facut dom’ sef. Nu din cauza mea suferi amu’, ci din cauza pacatului. Ca zicea si mosu’ meu: Care asculta sub ferestile altuia il trag dracii cu lanturi de urechi si-l bat in cap cu ghigi de fier. De aceea suferi... si-i pacat sa sufere si Statu’ Roman din cauza asta...” Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro