Natiune, naratiune, fictiune: Foamea de carte

Cartile, dragul meu, cu mare osteneala se incheaga. Nu-ti face inchipuiri frumoase, ca urata umbra se va aseza peste ele. Nu purcede a masura noptile tale, albite de gandul cel bun ce asterne slovele pe hartie, cu intunecimea privirii lor. Numai jale si scarba vei culege. Bucura-te de ingerul cel asezat pe umarul drept si zambeste-i celui din stanga, cel nedus la biserica. Iara cand ostenesti, fa-ti drag si mila de cuvintele ce le-ai prins pe foaia alba si ostoieste-le setea cu doi picuri de vin, scapati peste buza paharului intru amintirea celor plecati. Apoi, pe cand cerneala se va fi uscat si tipografii vor ajunge la nevestele lor, aprinde iute foc in soba si desarta in oale incapatoare tot ce-a ramas de la ospatul cel mare al zeilor, caci se face vremea sa le indeplinesti si pe cele lumesti. Te coboara in pivnita si toarna vin, toarna horinca, toarna atat cat pot bea toti cei treziti in slovele tale. De acum, te vor judeca multi doar prin rotunjirea pantecelui lor si mare nebagare de seama ar fi sa nu le saturi foamea si setea in ziua aceea cand vei semna decretul prin care te desparti de cartea ta. Va fi o zi frumoasa si multa lume, o sa crezi tu, c-a venit sa afle ce-ai pacatuit tu in acele nopti. Asculta-mi vorba uscata de vreme si crede ca multe din cartile tale nu se vor deschide niciodata in fata lor, ca mare risipa de vreme nu se face in vremurile astea deasupra slovelor. Dar in ziua aceea vor veni, caci mare foame de carte a lasat Dumnezeu in aceste locuri. Atat trebuie sa intelegi, in acea zi cand „iti lansezi cartea”, cel flamand n-are urechi de ascultat, cel flamand se viseaza mancand. Sa pricepi ca aici si-a rupt foamea gatul si multi din cei care au venit au inima aproape de gura. Flamandul codrii viseaza, spune o vorba veche si nu trebuie sa duci gandul mai departe la lemnul din care s-a facut hartia pentru cartea ta. Acolo, in salasul pe care l-ai ales tu pentru „a raspandi lumina pe pamant”, se va intalni foamea cu setea. Setosul bea apa din orice lac, sa nu crezi ca se adapa doar din frumusetea ta. Ii sta soarele drept pe inima (tu o sa spui ca asta ar fi meritat sa fie un vers din cartea ta), dar e musai sa intelegi ca „in ziua aceea”, horinca, vinul si sarmalele tale, conteaza mai mult decat versurile. Nu te descuraja totusi ca, dupa cum te vad, ai viitor. Iara eu ce vreau a-ti spune, tinere poet: scrie, numai scrie si intinde masa aleasa de bucate, ca ai talent... si mare trebuinta avem de tine. Asa a glasuit batranul scriitor, mangaindu-si pantecele (cu gandul la ultima lansare de carte), privindu-l de la inaltimea operei sale pe bietul debutant: acum fa bine si-mi ada o bere, ca numai saptamana viitoare primesc pensia. Emanuel LUCA