Natiune, naratiune, fictiune / Fluier de zapada

Frigul le-a desenat in aer conturul chipurilor. De sub mastile inghetate priveau fix locul acela dintre crucile reci. Doar mainile se ascundeau sub haine, cautand in preajma unui volum de poezie caldura vie. De acolo, din buzunarele cu versuri invechite si doruri ascunse, cu coji de seminte si fire de tutun, curgeau prin vene, pana la creier cuvintele poetului: „Vedeti dumneavoastra/ Cum viata se termina brusc./ Asa si eu am sfarsit/ Ca un ultim etrusc./ Ce va hliziti? Va vad de pe dric./ Un ultim pahar si un dans din buric./ De clopote si popa sa nu va sfiiti beti si mancati dantuiti!/ Chiotul si zarva sparga al meu dric./ Sonor vocea mea: nimic din nimic./ Gata iubito nu mai pot sa astept glia sarutului tau inchida al meu piept”. Prietenii, fragile statuete de gheata, sub gerul unui ianuarie nedorit si-au amintit versurile ce le dadeau speranta in vara, langa o cafea si-o bere, in carciuma cu masute joase din centrul cetatii: „Iata n-am cum sa mor/ Nici vara aceasta./ In rai este mereu inventar/ In iad smoala nu mai / Da la cantar./ Scaraotchi toarna drumuri ascunse./ Noptile mele/ Tot mai mult de zile acide/ Strapunse./ Mi-e dor de pamantul reavan,/ De nori./ Gata! E ultima oara/ Cand primesc flori.” De aceea au plecat de acolo, dintre crucile reci, stergand sub zapada urmele lor vinovate din cimitir. S-au intors in carciuma cu masute joase din centru cetatii murmurand in barbi „cantul” poetului: „Lasati-ma lin/ Asezat intre fluturi/ Sa-mi poarte curcubeul/ In ale fantanilor ciuturi./ Melci sa ma duca/ Peste pamanturi,/ Iarna innoade-mi/ Esarfe inghetatelor canturi./ Vant peste haturi,/ Absint in pahar/ Pastrat fara laturi/ Uite Vasile-i la carciuma iar.” Acolo s-au asezat la masuta joasa, in jurul unui scaun gol... in locul unde poetul le promitea sa aduca imaginile Parisului cu domnite invesmantate in catifea si parfumuri orientale, femei ce l-ar fi putut iubi daca nu s-ar fi topit ca un fluier de zapada. In locul lor, taria unei bauturi spirtoase, alunga de pe retinele lor imaginea apei negre: „Doar umbra/ ca un Crist/ suindu-si crucea/ punte peste Styx/ pasii uitarii/ adanca urma-n/ nisipul clepsidrei/ se aud valurind/ valpurgica noapte/ in campiile elizee nu sunt paduri/ pasarile au pierit/ mugur de dragoste/ ofilit/ fruntea poetului/ in poala masinii de scris.” Asa se intampla de obicei. Ca si Radu Saplacan, vine poetul Vasile Dobra si te poarta cu gandul prin toata lumea, dar nici nu apuci sa-i ceri socoteala, ca iute ca se grabeste sa-ti spuna: „Omul a murit, poetul a ramas... nu calcati!” Emanuel LUCA