natiune, naratiune, fictiune: Domol, ardeleneste...

Norul, cenusiu ca un bivol iesit dupa pranz din baltoaca lui maloasa, se opri sa-si scarpine pantecele de acoperisul ascutit al casei. Ii placea sa se joace cu umbra lui deasupra acelei case mici, aruncata pe imasul satului, fara poarta si gard, fara sura si pomi de care sa fie priponiti porci; mai mult, fara nici un zgomot strident, doar sindrila uscata a acoperisului pocnea uscata, de fiecare data cand norul isi schimba pozitia si arsura soarelui ridica spre cer faina lemnului. Podul, ca un cuptor domolit, picura din afumaturi stropi rari de untura. In fiecare zi, slanina se subtia, iar deasupra ei, ciorchini de sare desenau continente ciudate. Din mester-grinda, se scurgea, la acea ora, o pulbere alburie, ca un fum de candela, pana pe panzatura de pe masa. Incet, ca si cum ar fi vrut sa urneasca un deal, mana lui impinse faina de cari de pe stergarul botit de deasupra mesei. Apoi se opri, inchipuind un modelaj de lut ars intre lingurile de lemn. Cealalta palma aluneca greoi, maturand firimiturile de paine pana la marginea mesei, in dune ciudate de sare si aluat intarit. Ca intr-un ritual, mana ei dreapta mangaie suprafata mesei si impinse faramaturile de paine in causul palmei stangi. Cateva cristale de sare au alunecat pana intre scandurile podelei, aproape de bocancul lui ce purta urmele lutului moale din fata casei. Ea avea ciorapi de lana impletiti cu patru ace. De obicei ii purta iarna prin casa, transformati in papuci de cand le cususe pe talpa bucati de piele dintr-un pieptar vechi. Se auzea pielea veche taraita pe podele. El o urmari cu privirea, masurandu-i umbra, franta de jos, urcand pe peretele albastru. Acolo, lungita pana aproape de dunga patului, umbra ei semana cu gandul lui. Strabatand vargatul aer, imaginea ei de fata tanara de pe perete, estompa anii trecuti de la nunta lor. Ca sa-si ia un martor al timpului scurs se intoarse spre ceasul metalic de pe pervazul ferestrei. In stanga, pe usa de la camara, calendarul bisericesc, cu litere cat furnicile rosii, isi domolea zilele si lunile. Pana si Cristul din mijlocul lui parea linistit si rabdator. Usa de la camara ar trebui vopsita... de sub marginea calendarului se desprinsesera bucati de culoare. Sub ele, liniile lemnului respirau. Trebuie sa dau toata vopseaua jos... pana la lemn. Ea s-a intors incet, parca i-a citit gandurile: Martea, joia si sambata sa nu incepi nimic, ca nu-ti iese cu spor. N-are nici un rost, adauga ea privind fata mesei. Apoi zambi: Cand cineva mananca cusatura sau cartea in san, isi mananca sporul... da... daca guresti in ziua dintai, sa nu mananci, ca mananci sporul. El n-a zis nimic, doar si-a cautat o tigara prin buzunare. Si-a pus-o in coltul gurii si-a ramas asa, asteptand parca sa-i aduca ea un chibrit. Dar daca vezi crai-nou si ai bani cu tine, e semn ca vei spori, mai adauga ea impingand fereastra la loc. Domol, pe cer, norul isi muta umbra peste acoperisul darapanat, ce astepta sa fie si el reparat.. dar numai cand va veni sporul si la acea casa... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro