natiune, naratiune, fictiune: De aici se vede altfel...

Cunostea pas cu pas drumul asta. Il facuse de zeci de ori. Cunostea fiecare piatra, fiecare ridicatura. Stia, cu ochii inchisi, cand trebuie sa ridice piciorul si cand sa se lase, cu toata greutatea, pe o treapta ascunsa. Avea incredere in drumul asta. De patruzeci de ani nu-l tradase niciodata. Negru, moale si linistit, se culca precum o piele de sarpe in fata lui. Nimic nu se schimbase. Parintii erau sanatosi (vaca ne-a mai fatat un vitel), prietenii cu zambetul pe buze (in primavara te chemam la botez), doctorul glumind (bine ca te tine ficatul), vecinii susotind pe la colturi (iar a facut planul la sticle pe tot blocul). Ii venea sa fluiere, sa sparga crusta noptii, sa prinda cerul de o toarta si sa-l intoarca pe dos, ca o oala cu fundul in sus si sa bata cu degetele pe ea. Ferestrele blocurilor se luminau si se stingeau ca o orga de lumini. La etajul doi, un pensionar se trezeste si deschide radioul, la patru, ea merge la baie, el o asteapta in camera intunecata, la trei, el se trezeste sa mearga la serviciu, ea murmura ceva de merindea de pe masa. La ultimul etaj, un televizor uitat arunca lumini in fereastra, casa scarilor se lumineaza, cel de la trei si-a luat merindea si coboara cu liftul. Zgribulit, cu capul varat intre umeri, porneste printre blocuri catre locul de munca. Ca intr-un joc, el se ia dupa pasii muncitorului de la trei, lasand in urma drumul pe care si-a purtat pasii atatia ani. Muncitorul ajunge in statie si urca in autobusul care se umple imediat de oameni care semanau intre ei. Fara chip, cu capul varat intre umeri, strangand in mana dreapta aceeasi punga cu merindea pregatita de femeia de la trei. Apuca si el sa se agate de o bara si ajunge in autobus. Sa fi trecut un sfert de ceas, poate mai putin, cand autobusul a oprit si oamenii au coborat. S-a dat si el jos, aprinzandu-si o tigara si urmarind imensa masa de oameni gri ce intrau in gura fabricii. Nici n-a observat cand a disparut autobusul. La intrarea fabricii nu mai era nimeni. Si-a mai aprins o tigara si s-a asezat pe o borna kilometrica de pe marginea drumului, hotarat sa astepte un autobus cu care sa se intoarca la locul cunoscut, acolo unde stia orice accident din carnea drumului. Deja se intunecase. A terminat tot pachetul de tigari. Nici un autobus n-a mai trecut pe drumul acela intins de campie. Nici un om n-a iesit pe poarta fabricii. Se plimba, numarandu-si pasii, prin statia pustie de autobus. „Azi nu mai vine”, i-a spus un om cu o plasa de merinde in mana, desprins parca din perete fabricii. „Poate nici maine, habar n-am”, a adaugat el. „La noi nu e un program fix. Venim numai cand ni se cere. Fabrica asta nu lucreaza tot timpul...” S-a asezat langa el pe banca. „Ai o tigara? Cred ca mai trebuie sa asteptam. Cel putin avem priveliste frumoasa. De aici se vede tot. Pana la a doua judecata, si iadul si raiul sunt goale; sufletele stau aicea pe lume, dar noi nu le vedem. Si raiul, si iadul sunt pe lumea asta, dar tare departe; raiul la rasarit si iadul la asfintit. Cand va fi judecata, Sf. Petru va deschide usa raiului si sufletele celor buni vor intra... Mai trebuie sa asteptam... De aici se vede altfel...” Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro