natiune, naratiune, fictiune: Clopote de sarbatori

Singur, cat in zilele ce-si afla rostul doar in rugina arsa a noptilor. Singur, precum ultimul vals schiopatat al ingerului pe buza paharului de vin, se incapatanase sa roada varul de pe picioarele zeilor. Cate putin in fiecare zi. Cat popoare de furnici, cat umbre reci, cat mangaierea mantiei pe nisip. Singur, precum sarpele verde, precum coasa, precum mana mamei. Stia, de acum, cata neputinta si durere are aerul strans in brate. Cum, langa coasta, arde absenta carnii celuilalt. Cum osul se sfarama si varul se imprastie. Cum creta piere scriind numele lucrurilor. Iara mangaierea nu e decat o carpa uda alunecand ca un leac peste cuvinte. Zeii au picioare solide si privesc ingaduitori cand le stergi pantofii, si-a spus. Zeii se sprijina pe picioare groase si zambesc cand ne guduram langa gleznele lor, si-a spus. Zeii rad cand ne cataram pana la subtiori, pana pe coaste, gadilandu-i cu talpile noastre mici. Chiar atunci cand ii prindem de nas si ne holbam la narile lor ca la niste grote preistorice, zeii nu se supara. Chiar atunci cand, obositi de urcare, ne aruncam in apele reci si limpezi, zeii nu inchid ochii. Cel mult, clipesc repetat ca sa ne apucam de-o geana, sa nu ne inghita adancul. Si chiar atunci cand trecem de fruntea lor si, ca-ntr-un ghem de serpi, ne-afundam in intuneric, zeii nu spun nimic. Ridica palma grea si-si dau parul intr-o parte ca sa putem pasi linistiti. Zeii nu au nimic de spus cand nu mai simt apasarea dulce a piciorului nostru. Nu zambesc, nu rad, doar se uita cu tristete si-si pipaie umbra muritoare in carnea lor, si-a spus Clopotarul coborand din turla bisericii. Singuratatea se intinde ca o rana putreda mai ales de sarbatori. Cand clopotele sparg vesmantul de sticla si noroiul zilelor din an se lasa tacut ca un miel taiat la picioare. Doar atunci Clopotarul socoteste de cate ori a sunat clopotul cel mare de nunta, de cate ori de botez, de cate ori de inmormantare si se simte vinovat. Cand bataia clopotului a acoperit tipatului pruncului, horea mirelui, bocetul femeii cernite. Acolo, in turla bisericii, nu-l ajunge putregaiul, si zeii isi impreuna palmele mari construindu-i o lume in care timpul e dictat doar de limba clopotului. Dar, de sarbatori, zeii fac pace si el paseste ca un copil neputincios in prundul ulitei. In jur, oamenii se bucura, isi impart cadouri, se uita drept in ochii zeilor, caci cerurile se deschid si nu mai e nevoie de glasul mijlocitor al clopotului. Doar el, Clopotarul, se simte al nimanui. Acolo, in mijlocul acelui popor de oameni gri, pentru care a vestit nasterea si moartea. Insa, daca inchide ochii, asa cum fac muritorii de sarbatori, simte cum, incolonandu-se, ordonati, oamenii mici, pe care-i vedea din turla bisericii, urca acum, rand pe rand in clopotnita, si trag de funiile clopotelor pentru el. Iar el, stand jos, in prundul ulitei, intelege glasul de bucurie al clopotelor. Vestesc sarbatorile, iertarea si pacea... Si peste oasele de creta creste carnea, ca o prelungire a celuilalt... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro