natiune, naratiune, fictiune - Casa de cultura nu e acasa

Casa de cultura este locul unde cultura se simte la ea acasa. Adica, isi aprinde linistita o tigara, sta picior peste picior, imbuca fara prejudecati dintr-o pita si-o slanina, te invita la o fasole frecata si-un castravete murat. De-o vreme incoace s-a cam ingrasat, si-a schimbat garderoba, a devenit mai greoaie si mai ursuza. Rar, doar cand mai are curajul sa se priveasca intr-un ciob de oglinda, ii revine buna dispozitie, si-atunci isi aduce aminte de vremurile de glorie ale casutei sale, si ti le povesteste cu nostalgie, alungandu-si, cocheta, de pe obraz, o umbra de suspin: „Ce vremuri erau acelea, domnul meu! Dumneata n-ai de unde sa stii, ca esti prea tanar. Cum veneau tovarasii de la judet la mine acasa si ce manifestari mai faceam noi pe atunci. E drept ca erau vremuri grele, comunism feroce, cum se exprima un tovaras simpatic, care-mi aducea tot timpul cate-un pachet de BT, dar ne descurcam noi. Si venea lumea puhoi sa vada cate-un scriitor de la centru sau un film sovietic, ori agapa frateasca de la incheierea recoltei. Ei, dar la Mos Gerila cati veneau, de trebuia sa aduc scaune de la scoala ca sa aiba toti loc. Aveam, pe atunci, de toate in casa: aparat de proiectie, statie de amplificare, instrumente muzicale, costume populare, vesela inscriptionata cu blazonul casei mele, pana si o cortina frumoasa dintr-o catifea grea si rosie. Numai ca nu prea puteam sa cantam ce voiam, nici sa citim unele carti pe care secretarul de partid le avea trecute in agenda personala, dar tot mai spuneam macar un banc cu Bula dupa ce pleca el. Apoi a venit Revolutia si am zis c-o sa fie totul bine, adica O.K., ca acum aveam voie sa spunem si cuvinte imperialiste. Si a fost bine, ca au inceput sa vina strainii pe la mine pe-acasa sa-i vada pe coconi cum joaca si cum tapuresc. Si era plin caminul meu si lumea era multumita ca mai tineam cate-o serata culturala si cate-un joc. Dar timpurile astea luminoase n-au tinut mult, ca s-a trecut la „descentralizare” si toti banii au ajuns la consiliile locale, unde trebuie sa recunosc, toti se pricep la cultura, la fel de bine ca la fotbal si la politica. Astia m-au parasit, nu mi-au mai dat nimic, de-am ajuns in halul acesta. Uita-te si dumneata, ma plimb singura prin cladirea asta, nimeni nu ma mai viziteaza. Caminul meu a ajuns casa de nunti si de pomeni, ca altceva nu se mai face aici. Din cand in cand, cate-o batuta pe picior… N-am mai auzit o poezie si nici n-am mai citit o carte aici, de-mi vine sa cred c-a uitat lumea a buchisi slovele. Nu ma mai viziteaza nimeni, nici macar in sarbatorile mari”, asa a incheiat batrana doamna evocarea despre vremurile de glorie ale caminului ei, de-mi venea si mie dorul de tovarasa aceea cu codite, pe care am cunoscut-o la cenaclul de literatura ce se tinea demult in caminul cultural. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro