Natiune, naratiune, fictiune: Cantecul coasei

Batranul sta pe o haina veche, intr-un cot, cu taisul coasei sub brat. Loveste cu ciocanul ritmic, ca intr-o toaca, subtiind fierul. Din cand in cand se opreste si-i mangaie ascutisul cu degetul mare. Metalul scartie sub pielea uscata si tare. Se uita lung pe drumul pustiu ca un fluviu linistit. Nu trece nimic. Un motan mare, galben vargat, i se cuibareste la picioare. Batranul il priveste linistit cum isi face culcus intre cutele hainei, frecandu-si capul de pantalonii lui. Parca ar vrea sa intinda mana dreapta sa-l mingaie pe capul mare vargat, dar se razgandeste, scuipa pe taisul coasei si loveste puternic metalul cu varful ciocanului. Motanul tresare, ridica somnoros capul mare, se uita intrebator la batran, dar aude zgomotul ritmat al ciocanului si isi inchide ochii, zambind parca linistit cu botul pe pantalonii batranului. La masea, coasa e mai tare si tipatul ei sub greutatea ciocanului misca frunzele marului de deasupra. Pomul tremura cu fiecare lovitura ca si cum bratul uscat al omului l-ar lovi la radacina. Batranul se opreste iar. Verifica fierul zimtuit cu degetele. Nu pare multumit. Pe Prihodiste iarba e uscata, se taie greu. Coasa trebuie sa fie bine ascutita la masea. Coasa rea trebuie batuta de sase ori pe zi, ii vin in gand vorbele mosului sau. Aproape zambeste cand isi aduce aminte de tatal lui, cum l-a bagat in brazda langa feciorii mai mari. La inceput taia numai varful ierbii, desi dadea cu toata puterea. Da’ tata nu zicea nimic, venea dupa el si taia iarba langa pamant. Apoi l-a invatat cum trebuie sa poarte coasa, cu maseaua pe pamant. Si, mai ales, cum trebuie sa cante coasa. Ca un fluierat prelung si trist. Ca o voce din alta lume. Ca un plans al ierbii. Ca un strigat de bucurie a fierului. Si tatal trecea, umbra a copilariei, cu iarba pan’ la subtiori, suierand in brazda. Fara nici un efort, cu fata spre apus, ca o plimbare de seara, inotand prin ierburile ce se culcau cuminti la picioarele lui. Se oprea din cand in cand in brazda, se uita in urma dupa feciori. Lua iarba grasa de jos si stergea coasa, apoi, ca intr-un joc marunt o ascutea cu cutea. Cand pornea iar in brazda, nu se apleca aproape deloc si nici n-ai fi banuit ca coseste, daca n-ai fi auzit din nou suierul sanatos al coasei. Tot asa, ca intr-o plimbarea de seara, a plecat intr-o zi cu coasa prea aproape de piept lasandu-l pe el sa invete cata durere ascunde suieratul fierului in iarba. Nici o munca nu-i mai rea ca vara cu coasa rea, ii mai spunea tatal lui. Potriveste iar coasa cu taisul pe ileu si-i loveste fierul cu tarie. Maine de dimineata are de dat jos iarba de pe-o bucata mare de pamant. De la inceputul verii bate tot doua coase. Il tot asteapta pe fecior sa-i arate cum canta coasa. Acum e aproape toamna, da’ tot o sa vina intr-o zi, macar la otava. Se opreste si se uita lung peste drumul pustiu ca un fluviu murdar. Nu trece nimeni. Motanul ridica plictisit capul de pe haina veche. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro