Natiune, naratiune, fictiune - Ca un fum

Rar il vedeau oamenii treaz. Dar preferau sa-l intalneasca asa, caci altmineri Groparul se arunca asupra lor ca un uliu, sfasiindu-le linistea si picurand ceara fierbinte peste zilele molcome ale satului. Cum auzea vorbe vesele in preajma lui, se apropia de oameni si le strica tot cheful. Mai ales in crasma, inainte de a se imbata, ameninta si suiera, ridicand pumnul greu catre tavanul innegrit de fum: “bine faceti! Radeti si va veseliti cat mai puteti, ca tot eu o sa pun lut pe pantecele vostru. Cu harletu’ meu a face popa cruce si pe coparseu’ tau!”, urla el, alegandu-si din spatele ochilor orbi pe cel care-i parea ca e mai vesel si cu chef. “Nu-i mai rade atunci nici de mine cand oi sta si-oi bea horinca peste groapa ta... Poate ti-oi turna si tie horinca pe mormant, daca-mi platesti un fartai amu. Ca numa’ io am grija de tine dupa ce te duci... de voi toti am grija!” Ca sa nu-l mai auda, oamenii ii plateau si-l alungau de la masa lor. Pana-si termina bautura nu mai vorbea cu nimeni. Apoi iar se apropia. De data asta, mai linistit, fara sa mai ameninte. Stiindu-i toanele, cei de la masa il ingaduiau, caci, dupa ce se imbata, Groparul stia sa povesteasca frumos. Dupa ce-i mai cumparau de baut, il iscodeau, iar el, sprijinindu-si capul in palmele aspre, vorbea ca pentru el: “Parca, daca n-am avea noi pane, nu ne-ar da Dumnezeu? Dumnezeu are in ceri de toate, ca si aici”. “Apoi e bine in ceri, daca e ca in crasma, bade Mitrut”, intervenea unul, razand de vorbele Groparului. Dar el nu-l baga in seama, pipaia doar cu palmele dupa paharul de horinca de pe masa: “Si sub noi e lume ca si la noi, numai oamenii de acolo sunt cu capul de soarec, dar cu trupul de om. Asta vad eu de cate ori dau cu harletu’ in pamantul din timiteu. Voi nu stiti, nici nu trebe...”, se oprea el ca inaintea unei taine mari. “De Pasti, cand aruncam noi gaoacile pe parau, ele merg pana in fundul marii si se duc la dansii, pe acolo pe unde se scurg toate apele. Pana la dansii ouale se fac intregi si doisprezece se-nfrupta dintr-un ou. Atunci sunt Pastele lor... si ale voastre or fi astea”, spunea el cu glasul stins. “Dar am vazut eu si mai departe... mai adanc, este alta lume; oamenii ce traiesc acolo sa cheama dusmanii. Si sub dusmani este inca o lume, cu oameni ce au capul de porc, pantecele mare si sunt imbracati ca domnii...” Bau si restul paharului, stergandu-si de pe fata urmele spaimei ce-i insoteau povestea, semn ca in spatele ochilor orbi, lumile acelea se zvarcolesc si urla. Abia peste cateva momente, inseninat, isi continua povestea: “Toate aceste lumi sunt ale lui Dumnezeu si au fost si mai inainte. Parca Dumnezeu de unde a venit in spuma ceea ca fluture? Sa radicase de la cei de sub noi si a voit sa-si faca alta lume si sfinti, pentru ca sa se poata sui si mai sus, sa-si faca imparatia Sa in ceri! Asa sa stiti... multe se pot vedea in gropile pe care vi le sap eu.” Iar oamenii ii cumparau de baut, caci in apropierea lui, moartea se desira ca un fum si, dincolo de ea, capete de soareci si porci se iteau din gulerele costumelor domnesti si gatlejuri insetate sorbeau stropii de horinca ce cazusera de pe barbia lui pe podelele crasmei... Numai atunci, dupa ce se imbata, Groparul tacea si satul isi capata iar linistea. Emanuel LUCA