Natiune, Naratiune, Fictiune: Batalia e claca lui Dumnezeu

Abia-si mai purta oasele roase de vreme prin casa, de cand si-a ingropat sotia in cimititul din Dealul Samantului. Noptile lungi de iarna ii aduceau pana in icoana de deasupra patului umbrele celor morti, langa el, in razboi. Atunci striga prin somn. Printre gemete, isi striga mama. O chemare lunga care nu avea de-a face cu nimic pamantean. Cum se facea lumina, lua Biblia si citea cu voce tare, ca pentru cei morti. Cantarile lungi si tanguitoare nu aveau glasul de biruinta al Arhanghelului. Semanau mai mult cu bocetele de inmormantare. Dupa moartea sotiei, Vasalica din Prihodiste s-a mutat din vechea casa a parintilor, in centru satului, la fata lui. Doua lucruri a adus cu el: o carte de rugaciuni veche si urmele gloantelor de pe trup. Incerca sa uite tot, sa-si stampere amarul celor cativa ani pe care-i mai avea de trait. Doar cand, pe ecranul televizorului, se derulau imagini cu razboaiele moderne, batranul nu-si putea retine cuvintele. Rostea rar, indurerat, ca o proorocire: „Are sa vie vremea ca, din pricina bataliilor, numai atatia oameni vor ramanea, cat va cuprinde umbra unui stejar, si acolo au sa fie de toate neamurile cate unul, ca nu se vor intelege in vorba, apoi intre ei se vor lua si iar se va prinde lume. Mare necaz ii razboiul. Pe vremea mea, ne celuiau sa mergem in catane. Nu stiam noi ce-i acolo, la unguri. Pe atunci, ca sa vie catanele de bunavoie la oaste, unul, care era anume pus, lua o gaina fripta s-o juca inaintea feciorilor cantand din gura un cantec vesel, in care le spunea sa vie, caci la oaste, gaini fripte vor minca si vin bun vor bea si bine vor petrece; si care radea de cintecul si jocul acesta trebuia sa se duca. Se zicea prin sat ca cine mananca gaina luata din gura uliului, pe acela nu-l iau la catane. Sau cine are la sine basma de la mort, cu care e legat mortul pe sub falci, iar nu-l iau. Apoi noi glumeam, ca nu gandeam sa vina ceasul acela si pentru noi. Radeam si ziceam ca femeia de aceea trebuie sa mearga in urma barbatului si barbatul inainte, ca pe barbat il iau la oaste, da’ pe femeie nu. Da’ tot ne-o luat. Tare multi s-o prapadit acolo. Ne-am mai intors o mana de oameni si aceia schilozi ca mine. Batalia e claca lui Dumnezeu. Dumnezeu, cand are sa fie batalie, sloboade scrisoare din ceri pe mormantul Domnului Hristos si de acolo ia imparatul scrisoarea si ceteste si face apoi bataie. Da’ ce treaba am avut noi cu imparatul?” Atunci, dupa acele vorbe, noaptea iar striga prin somn. Gemand, isi rupea carnea ce crescuse peste rana de glont din gat si sangele negru tasnea printre degetele crispate in vis. Dimineata alunga de langa el umbrele vechi, citind iar rugaciuni din cartulia ce-o purtase cu el in tot razboiul. Asta, pana cand s-a intins linistit si el in Dambul Samantului, asteptand sa auda de acolo viers vechi din paginile ingalbenite de vremea razboiului. de Emanuel LUCA