Natiune, Naratiune, Fictiune: Arsura

„Simt, pe zi ce trec, cum coboara sangele mai anevoios din degete, cum se farama ceata si dimineata nu mai vine decat tarziu cand rugaciunile s-au sleit deasupra mesei. Am repetat in minte cat rod carii in tablie ca un bocet, ca o veste. Mama mangiie cuvintele ce le asez bland in palmele tale. Iar tata se aseaza linistit la masa si rupe painea. Mancam amandoi: Eu, ca un muncitor. Tu, ca o buna casnica. Mama tine in brate copilul pisicii si ne povesteste ce tampenii am facut eu in gradinita. Asa se spune la oras – copilul pisicii. Si molfaim iar painea rupta de tata. In rest, toate bune si frumoase. Tata inca taie brazda dreapta. Mama inca ii duce la amiaza de mancare. Vecinii inca se intereseaza de mine. Mama le raspunde si inca face mancare. Tata le raspunde si inca taie iarba. M-a chemat tata intr-o zi si mi-a aratat, cu degetul noduros si murdar de rugina coasei, mi-a aratat, ca o soparla rosie, ca o lipitoare grea, ca un sarpe verde, tipatul din peretele casei. I-a pus mana grea peste gura, dar mucegaiul s-a intins peste tencuiala. Cadeau bucati mari de nisip, cat palmele tatalui, cat pumnii, cat ochii lui... Pana in leagan, pana in pat, pana in patul mamii si tatii, s-a prelins tipatul. Mi-a aratat si mama tipatul de pe zugraveala din bucatarie: Imi cade otrava in mancarea pe care-o duc la amiaza tatalui tau, mi-a spus. Nu mai vad bine lucrurile de departe, vino mai aproape, mi-a spus. De departe, dragul mamii, nu simti tipatul... ca o groapa deschisa, ca o mana uscata, ca un ochi greu... De departe, tata se pierde in iarba. Pana la genunchi, pana la brau, pana la piept, pana dincolo de ochi... Si mama inca ii duce de mancare... Mi-a spus azi vecina Anuca, cea de la care furam noi mere de vara cand mergeam la rau, ca e bine sa pregatesc stergare albe si toata ura si durerea sa se piarda in ele. Cand un mort trece pe drum, cei care au casele pe marginea drumului arunca apa din vasul de baut spre biserica unde merge mortul, caci arhanghelul care-a luat sufletul acelui om isi spala sabia in vasul lui cu apa, mi-a mai spus... Poate o sa pricep intr-o zi si eu blandetea aripilor lui... De fapt, voiam sa-ti scriu ca joi e Luminatia, dar de fiecare data, la sfarsitul lui octombrie, viata se rastoarna si arde grabit cat fitilul unei lumanari in cimitir, iar mie imi vine sa scriu despre toate intr-o scrisoare. Dragostea si moartea cat o arsura. De departe, de pe deal, vezi cum lumea se inchide intr-un cimitir. Doar acolo mai exista viata. In rest, satul e mort...” Postasul lipi la loc scrisoarea si o indesa cu greu in cutia postala plina ochi. „Nu va mai obositi”, ii spuse o batranica ce se chinuia sa urce scarile. „N-am mai vazut-o de doi ani... Au scos-o si de la taxe. A fost intr-o zi pe aici politia... Am auzit c-ar fi murit. Lumea vorbeste... A fost femeie frumoasa la vremea ei. Da’ acum, dupa ce ajungi la batranete, cine-ti mai stie de suflet?”, continua batrana. „Tot doctorul acela de la tara ii scrie? A fost intr-o zi pe-aici si i-am spus si lui, da’ nu m-a crezut. A bagat mai multe scrisori pe sub usa. Saracu’, e batran si el. Ce sa faci? De la o vreme, ne ia Dumnezeu mintile, si toata viata se rastoarna si arde grabit cat fitilul unei lumanari... Parca toate se petrec acum... Ca o arsura...” Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro