Natiune, naratiune, fictiune - Aripa cu zborul rece

Camasa i se lipise de coaste ca un bandaj greu, inmuiat de sudorile lui. Simtea cum o piele noua, mai groasa si mai aspra ii creste peste trup, ingreunandu-i miscarile. Pana si oasele i se sfaramau sub apasarea camasii. Mainile i se retrageau in corpul stors de boala. Isi ridica palmele, privindu-le ca un copil. Neajutorate, batand aerul imbacsit din jurul lui. Printre degetele noduroase, cu pielea lipita de os, lumina ii cadea peste fata ca o lama de cutit, scormonind in obrazul uscat. De pe tavan, fluturele s-a desprins ca o frunza in lumina diminetii. A plutit pana langa fereastra, apoi a lovit lenes aerul cu aripile si s-a asezat pe cartea de langa capataiul lui. Mai intai copertile s-au scorojit, ca si cum un foc domol si-ar fi facut loc printre pagini si ar fi lins marginile cartii. Apoi iarba a izbucnit prin hartie, si fluturele, putin dezechilibrat, cumpanindu-si aripile s-a inaltat pe un lujer crud de floare. Acum il vedea mai bine. Aripile mari tremurand rar, corpul alungit si catifelat, si picioarele prinse bine in verdele bobocului de floare. Era atat de aproape de el, incat vedea cum se ridica o pulbere fina de pe aripile fluturelui. Culorile pluteau spre tavan, pierzandu-se in locul de unde s-a desprins fluturele, acolo unde ramasese o pata in tencuiala. Aripile de pe tavan au crapat, si firicele rosiatice au inceput sa brazdeze tencuiala. O urma nefireasca ce se intindea din ce in ce mai mult pe tot tavanul, intunecandu-l. Intinse din nou mainile neputicioase spre umbra de sus, incercand sa opreasca intunericul ce curgea lenes pe pereti. Langa el, fluturele batea din ce in ce mai repede din aripi. De pe copertile cartii, iarba se incolacea pe langa lampa de pe noptiera. Prima data a simtit mirosul de pamant reavan. Apoi, firicele lungi de iarba, albicioase si crude au crescut pe langa coastele lui. Din ce in ce mai repede. Le simtea cum isi fac loc prin carnea lui lipita de pat. Cum scormonesc in piept. Cum rup ligamente si vene. Cum tasnesc deodata deasupra oaselor. Spre lumina. Fluturele s-a ridicat de pe carte si iarba a imbatranit. Firele lungi si atoase au cazut greu peste pieptul sau. Cateva, incolacite pe langa brate, l-au facut sa-si culce obosit mainile peste piept. Iarba, aproape putrezita, se topea in panza camasii, strangandu-l, curgandu-i in sange. Simti aripile fluturelui, un aer rece aproape de fata. I se aseza pe piept. Greutatea lui il facu sa respire din ce in ce mai greu. Acum era chiar langa buzele sale uscate. Isi aduna puterile si-i spuse printre dinti: „Diavolul cel mare, tot una ma intreaba: se mai colinda, se mai scriu oua de Pasti, mai sunt carari prin gradini, haturi pe camp? Cand acestea nu vor fi, atunci el va iesi.” Zambi si sufla peste aripile lui. Fluturele se agata cu ghearele negre de aerul ce-i iesise din plamini si zbura cu el pierzandu-se in umbra din tavan. Pe sub fereastra trecu un copil, spargand linistea diminetii de decembrie cu clopotelul sau: „Am plecat sa colindam, pe la case sa uram...” Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro