Natiune, naratiune, fictiune: „Ochii mei intinereasca!”

Inainte de accident, Mitrut fusese paznic la ceapeu. Dupa ce iesise din spital, presedintele s-a gandit ce sa faca cu muntele asta de om lipsit de vedere. Paznic nu-l mai putea tine, caci Mitrut nu mai vedea decat cu buricele degetelor, iar fenomenul infractional – dupa cum ii raportase seful de post – crescuse alarmant intre ceapisti. Cum tot in acea perioada, din cauza arsitei si-a unei boli necunoscute, vitele mureau pe capete, l-a facut gropar. Dimineata il urcau pe car, deasupra vacilor moarte si-l duceau pana peste rau. Acolo-i puneau sapa in mana, deshamau caii si plecau catre sat, lasandu-l singur cu hoiturile pana seara. La inceput s-a descurcat greu, abia de tragea doua vaci in groapa si apoi le astupa cu prund de pe-un mal. Apoi s-a obisnuit, pipaia hoiturile, le masura lungimea si le aseza in buza dambului ca intr-o schela de oase si putregai. Arunca peste ele doar atata lut cat sa nu le dezgroape cainii. Totusi, coasta dealului, dezvelita de ploi, capatase forme ciudate. Mitrut le mangaia cu degetele si mai indrepta, pe ici pe colo, cate-un colt sau o piatra. In fiecare dimineata se plimba de-a lungul peretelui si-l pipaia, stabilind locul unde va ingropa vitele. Trecea ca un general, spijinindu-se in coada sapei, pe langa armata lui ingropata. Intr-o zi, i-a spus lui Ghita, omul care venea in fiecare seara dupa el: Vezi zimbrii mei? Armata mea moarta? Cand va veni ceasul, se vor pravali deasupra oamenilor si-or face prapad pe lume. Ghita, care oprea de obicei pe la birt inainte sa vina dupa Mitrut, avea chef de povesti cu orbul: Ce sa vad, mai Mitrut? Io, vad bine paharul de horinca si pe Anucuta de la crasma, altceva nu-mi trebe... Nu rade de mine, ii spuse Mitrut, strangand nervos cu pleoapele gaoacele seci ale ochilor. Daca omul nu ar manca ou si ceapa, ar vedea si vantul. Tu nu mai ai ochi sa vezi. Nici nu-i stii pretui cat ii ai. Sa nu te speli sara pe ochi, ca orbesti, asa-mi spunea al batran. Eu n-am orbit din cauza asta. Va umpleti timpul cu toate prostiile. Ziceti: nu-i bine ca pruncii sa se uite mult timp la lumina ca vor fi slabi de ochi. Ba sa se uite, cat o pot vedea. Si inca se mai zice: nu e bine sa spui nimanui, cand ti se bate ochiul, ca si el multe vede si nu spune nimanui fara stirea gurii tale. Cand iti joaca un ochi, ai sa plangi. Ochiul drept de ti se bate, e a bine. Ochiul stang de ti se bate, e a suparare. Nu mai luati seama la astea. Gunoiul nu este bine a-l arunca asupra soarelui, nici cand rasare, nici cand apune, c-apoi capeti boale la ochi. Numai de asta sa aveti griji... ca de acolo avem noi lumina. Mortul care va tine un ochi mai deschis nu se indura de lumea asta.Ce-ti pasa tie de asta? Ca tu n-ai vazut intunericul sa te cutremuri de ce-a fi cand va veni ceasul... Abia cand a venit iarna si liniile peretelui au inghetat si-au dat seama oamenii despre ce vorbea. Din lutul tare, ochi sticlosi de fiara cu copite si coama amenintau sa se pogoare peste sat. Cand stralucea soarele, din varfurile coarnelor iesite din zid picura o apa murdara, ca un sange al pamantului. Oamenii intorceau speriati ochii si evitau acel loc. Doar orbul, trecea duminica dupa slujba pe acolo si pipaia peretele, imblanzind fiarele cu carja lui din lemn: „Floarea asta imbatraneasca, ochii mei intinereasca”. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro