Natiune, naratiune, fictiune: „Cu ochii ruginti de drum”

Degetele-i erau ingalbenite de la tigarile fara filtru pe care le uita adesea, chiar dupa ce se stingeau, in coltul buzelor. Asa, pufaind din tigara, cu umerii plecati sub greutatea pelerinei, plina de colbul drumului si muiata de ploi, trecea in fiecare seara prin centrul satului. Gavrila nu fusese insurat niciodata. Nici nu vorbea cu lumea, decat rar, cand isi oprea straful in fata crasmei si isi cumpara bere. Lua halba si urca din nou pe scandura veche a strafului. De acolo striga dupa oameni, ca si cum ar avea ceva foarte important sa le spuna. Intotdeauna vorbea despre cai. Despre cel negru din dreapta, numai de bine; in schimb, pe cel din stanga, alb si orb, il injura mereu. Cand avea chef, platea de baut si celor care se apropiau curiosi de caii lui. Nimeni nu avea cai asa frumosi in tot satul. Cand vorbea despre ei, in ochii lui ruginiti de drum, se aprindea o lumina ascunsa: „Cine se culca cu o tiganca are noroc la cai. Radeti degeaba... nu stiti voi cum sa-i cresteti. Calul e facut de nefartatul; si-a scobit ceafa si ochiul din ceafa si l-a facut. L-a facut si dintr-o coasta de om afurisit si rau si a incalecat pe dansul si de aceea nu se poate manca; dar Dumnezeu l-a luat de la dansul si l-a blagoslovit. Calul e Dumnezeul tiganilor; ei alt Dumnezeu n-au. Imparatul Faraon al tiganilor, cand a sarit cu calul in mare, a zis: In puterea ta, calule!, nu In puterea ta, Doamne!, si de aceea s-a inecat; dar la sfirsitul lumei, are sa iasa din mare cu oastea lui s-atunci are sa ramiie el stapin; lumea aceasta nu va fi, nu va speriati!”. Cum oamenii prindeau drag de vorbele lui, atat de rar auzite, ii aduceau si ei de baut si-l iscodeau despre taina in care-si creste caii aceia mandri. Dar el ocolea intrebarile lor si le vorbea despre vechile credinte. Uneori, pe fata lui, aspra de colbul drumului, se putea ghici cate-un zambet: „Un tigan a gasit un bostan si, intalnind pe un roman, l-a intrebat ce-i acela. Romanul i-a spus ca-i ou de cal; de vrea sa aiba manz, sa-l cloceasca pe un virf de deal. Tiganul s-a pus femeia sa-l cloceasca. Ea a stat cat a stat, dar intr-o zi, nemaiavand rabdare, s-a sculat; oul cel de cal s-a dat de-a rastagolul la vale, pan’ s-a oprit intre niste tufari. Tiganul alearga dupa ou si vede fugind de-acolo un iepure. Stai, dragul tatei! Stai!... Manzul fuge cit poate. Ia uite-te, femeie, manzul nostru inca-i mititel si cum alearga; da inca sa mai fi sezut cateva zile, aveam si eu manz cum au oamenii!” Cum oamenii doar zambeau la glumele lui invechite intr-o vreme in care automobilele dictau ritmul drumurilor, Gavrila se intrista, lua hamurile in mani si le spunea cu venin, inainte de-a pleca, pentru inca o bucata buna de vreme dintre ei: „Calul cel bun, din fundul grajdului sa vinde, ii merge vestea si vin negustorii de-l cumpara; asa se zice si despre fetele ce stau in casa, si nu sunt scoase in lume. Fetele is proaste ca umbla dupa barbati, las sa vie calul la iesle, nu ieslea sa umble dupa cal. Atata n-ati invatat”. Lovea usor calul cel negru peste crupa si disparea pe ulita din dosul cimitirului. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro