Natiune, naratiune, fictiune

Ancheta de teren Becul rosu al reportofonului clipea, semn ca aparatul inregistra, iar studentul facea semne disperate cu mana stanga, de tipul „motor, actiune”. Numai ca batranul cioban se tot codea sa inceapa, preocupat mai mult de aparatura de ultima ora, decat de chestionarul studentului: „No, amu daca bumbutu’ cela ii aprins, poci povesti?” La semnele incurajatoare ale studentului, baciul incepu: „Domnisorucule draga, nu tare stiu io ce sa-ti spui despre cele ce m-ai intrebat... Adica, cum vine asta, sa iti povestesc despre prostie? Ma vezi pe mine mai had imbracat si gandesti ca-s si prost? Prostu’ se cunoaste dupa ras si mers, nu dupa haine. Prostu’ socoteste ca le stie pe toate si spune tot ce stie. Iara io nu stiu tare multe. Tare mi-i frica de tine, ca ti-ai batut picioarele pana aici sa cauti prostia, cand gandesc io c-o poti afla si la oras, ca doara prostii nu se seamana, da’ rasar singuri. Si nu-i greu sa-i gasesti ca: prostu’ se naste, prost creste si prost moare, adica prostia din nascare, leac nu mai are. No, atat... mai multe nu mai stiu sa-ti spui... huo boala, ia fugi domnisorucule si abate oile cele din padure, ca te vad mai usurel. Lasa ca tin io radiou’ aista pana te intorci.” Cat pleca studentul sa-i intoarca oile, baciu incepu sa cugete „cu voce tare”, asa cum vazuse el intr-o telenovela, in iarna trecuta cand coborase cu oile la casa unei crestine („tare era de omenie femeia ceea, cum m-a tinut ea pe mine doua saptamani in casa, unde era cald si bine”). „Apoi studentul asta, saracu’, nu-i nevoie ca-i nalt, bine ca-i si prost. Parca are mintea-n calcaie. Se vaieta cat ii de departe pana aici, da’ nu stie ce cauta. Vorba ceea: Pe proasta mintea n-o doare, ea se plange de picioare. Nu mai is nici scolile ce-o fost odata, nu-i invata nimeni sa vorbeasca. Nu era mai usor sa pornim toata discutia asta de la Andre Glucksmann, care zicea ca prostia este singura definitie plauzibila a speciei umane? Ca-i povesteam de prostia ca aristofobie, dar si de prostia aristocratica. Da’ asa, cum pot comunica io cu el? Ca nu-i la curent cu se intampla in tara. In primul rand, nu mai sunt taran, adica locuiesc in mediul urban (dupa cum ne-a informat primarul, ca nu mai suntem o amarata de comuna), avem si „dotari” iar oile sunt „cipate” – asta le fugareste degeaba, ca io le pot aduna cat as face dublu-clik pe laptopu’ din coliba. No, lucrurile astea trebuie schimbate imediat, nu sa ne creada cineva pe noi prosti”. Spunand acestea, baciul apasa butonul rosu „rec” si incepu: „Ma numesc Vasile Lungu, Sile de la microferma 8. E o seara frumoasa de primavara, 15.03.2005, ora 5 p.m. Fiind interpelat de un student cu privire la problema prostiei omenesti, tin sa mentionez ca prostia nu exista, exista doar prostii care o patimesc, si-i dau un chip sau altul. Astfel, doresc sa aduc vorbire despre magarul meu, care se orienteaza perfect in noua noastra urbe, datorita...” aici reportofonul studentului pocni scurt, semn ca se terminase caseta. Emanuel LUCA