Nasterea „soarelui dreptatii”

Sarbatoarea Nasterii Domnului a fost stabilita, de catre biserica crestina, ca sarbatoare aparte, la 25 decembrie, tocmai in perioada de maxima inflorire a mithraismului in Imperiul Roman. Adusa de legiunile romane din Orient, religia lui Mithra (zeul iranian al Soarelui, ce avea radacini vedice) a invadat intr-un timp relativ scurt toata lumea romana, ajungand sa-si faca cel mai mare numar de aderenta, astfel incat sarbatoarea acestui zeu, ca zi de nastere, a fost definitiv fixata in calendarul roman (catre sfarsitul secolului al III-lea) la 25 decembrie. Dupa afirmatiile papei Iuliu I, Craciunul a fost sarbatorit pentru prima data la Roma, in jurul anului 337 si, de aici, s-a raspandit obiceiul in Siria, la Constantinopol si doar in cateva zeci de ani s-a extins asupra lumii crestine. Tot la aceasta data, lumea cea veche serba si cresterea luminii, care biruie puterile intunericului. Vazand ca, la sarbatoarea nasterii zeului solar, merg si crestinii – deoarece insusi Hristos s-a numit pe sine „lumina lumii”, iar proorocii si psalmistii l-au numit „soarele dreptatii” sau „lumina neamurilor”, biserica crestina a inteles ca, in ziua solstitiului de iarna, in locul lui Sol Invictus – zeul mitic Mithra – sa stabileasca sarbatoarea nasterii lui Iisus. In mod firesc, crestinismul a dat o alta infatisare fostei sarbatori pagane, imbracandu-l intr-o haina noua. Totusi, ramasitele cultului soarelui au trait mai departe in unele obiceiuri populare, cum sunt rotile de foc carora li se da drumul pe pantele dealurilor in noaptea de Craciun, focurile care se fac in noaptea de Craciun si colacii care imita forma soarelui, amintind de capul nimbat al lui Mithra. In spatiul romanesc, Mos Craciun are radacini mai vechi decat in restul Europei. El pare a fi anterior cultului lui Mithra (nascut pe 25 decembrie, intr-o iesle, undeva in Orient), care a patruns ulterior in Dacia. Craciunul, „semantic, genetic si ontologic, nu are nimic cu legendara nastere a lui Iisus, precum nici cu noile stratificari religioase inerente ale sarbatorii, ci semnaleaza reinvierea Soarelui, cresterea duratei aflarii lui pe cer, a zilei”, afirma Sergiu Moraru. Mitul arhaic al unui „cioban zeu-stramos” a fost transfigurat in mitul unui „cioban demonic”, care a refuzat sa o primeasca pe Fecioara Maria, sa nasca in staulul lui. Intre batranul cioban mioritic Craciun si sarbatoarea de sfarsit de an, relatia este mai veche decat aceea pe care a stabilit-o, in secolul al XIX-lea, sfantul Bonifaciu de Strasburg pentru intreaga crestinatate occidentala, de unde s-a extins in restul Europei. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri traditionale, legat de Ajunul sarbatorii nasterii lui Iisus, este colindatul. Aproape toate colindele existente (invatate si repetate de colindatori in postul Craciunului) au un continut religios, preamarind nasterea lui Iisus Hristos. Cei dintai colindatori au fost pastorii care s-au dus la pestera luminata in care s-a nascut Iisus si care au vestit, in cetatea Bethleemului, minunea la care au fost martori. In grupuri mai mari sau mai mici, se merge din casa in casa si se colinda in fata intrarii sau la fereastra. La sfarsit, se ureaza gazdei bine, sanatate si prosperitate. Colindele reprezinta o nepretuita zestre spirituala pe care o mostenim din stramosi. Colindatorii le canta cu incredintarea ca sunt solii unei lumi mai bune. Gazda iese in intampinarea colindatorilor cu colaci si vin, multumeste pentru colinda si isi arata dorinta de a fi colindata si in anul urmator. Grupurile de colindatori au caracteristici diferite, dupa componenta lor: colindul copiilor, colindul tinerilor, colindul celor casatoriti si al celor maturi. Caracterul grupului se rasfrange si asupra repertoriului colindat, dupa cum numarul de colinde depinde, in mare masura, de rangul gazdei si al belsugului de daruri pe care ea urmeaza sa le ofere colindatorilor. Pe vremuri, fiecare ceata putea sa ia la colindat numai o anumita parte a satului, avand grija sa nu patrunda in zona ce se cuvenea alteia. Dupa caderea Imperiului Roman de Apus, la bizantini, cele mai dezlantuite petreceri erau cele de iarna, sarbatori care incepeau in ziua de Craciun si tineau pana in 6 ianuarie. In casele aristocrate, ospetele se desfasurau in limitele decentei; pe strazi, forfoteau grupuri-grupuri de tineri si mai putin tineri, veseli, zgomotosi, mascati si travestiti in animale salbatice, in satiri, in calugari; printre ei, se aflau si prostituate imbracate asemenea calugaritelor, ceea ce scandaliza enorm Biserica. Cu atat mai mult cu cat, la astfel de petreceri, luau parte si fete bisericesti. Dictionarul Robert pentru nume proprii scrie despre Mos Craciun ca a aparut, in Europa, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De origine americana, ar fi o creatie cu motivatie comerciala. Este posibil ca personajul sa fi fost importat de catre scandinavii si germanii emigrati in Statele Unite ale Americii, unde a fost „comercializat”. Mos Craciun nu are nicio legatura cu nasterea lui Hristos si, mult timp, Biserica catolica s-a opus acestui personaj. In cele din urma, Biserica a fost nevoita sa-l recupereze si sa faca din el fidelul mesager al lui Iisus. Ioan BOTIS