Nasterea „Sfintei Aliante”

* La 26 septembrie 1815, a fost semnat la Paris actul de constituire a Sfintei Aliante, de catre Alexandru I, tarul Rusiei (1801-1825), Francisc I, imparatul Austriei (1804-1835), si Frederic Wilhelm al III-lea, regele Prusiei (1797-1840). Incepand cu anul 1814, natiunile coalizate impotriva lui Napoleon Bonaparte au avut grija sa-si precizeze atitudinea viitoare pentru a evita repetarea evenimentelor revolutionare din Franta. In martie 1814, in timp ce campania antinapoleoniana din Franta era departe de a fi incheiata, guvernul britanic a propus aliatilor sai rusi si austrieci sa incheie o alianta pentru douazeci de ani indreptata impotriva Frantei. Pactul de la Chaumont a ratificat acest acord ce trebuia pentru viitor sa plaseze Franta pe o pozitie de natiune invinsa si suspecta. Imediat dupa Congresul de la Viena, neintelegerile dintre aliati, exploatate cu abilitate de Talleyrand, care a facut eforturi pentru a crea o imagine linistitoare Frantei, redevenita sub egida Bourbonilor o putere plina de respect fata de ordinea stabilita, au facut ca hotararile pactului sa devina perimate. Sub impulsul tarului Alexandru I, Austria, Rusia si Prusia au semnat la Paris tratatul numit al „Sfintei Aliante”, care, in lipsa unui aranjament clar, avea meritul de a preciza principiile de baza potrivit carora noii stapani ai Europei intentionau sa instaureze noua ordine internationala. Tarul a prezentat celorlalti conducatori de stat imaginea unor monarhi europeni aliati in spiritul iubirii crestinesti, al pacii si al dreptatii. Papa Pius al VII-lea a socotit o astfel de alianta drept o incercare zadarnica a conducatorilor laici de a-si pastori semenii, in vreme ce sultanul musulman al Turciei otomane s-a opus constituirii unei aliante crestine. Textul, pus sub semnul „Preasfintei si Indivizibilei Treimi”, stipula in primul articol: „Conform cuvintelor din Sfanta Scriptura, care cere tuturor oamenilor sa se considere frati, cei trei monarhi contractanti vor ramane uniti prin legaturile unei fraternitati adevarate si indestructibile si, considerandu-se compatrioti, isi vor acorda in orice ocazie si in orice loc asistenta, ajutor si sprijin; aparand in fata supusilor si armatelor lor ca niste parinti, ei vor conduce sub impulsul aceluiasi spirit de fraternitate de care sunt animati, la protejarea religiei, a pacii, a dreptatii...” Este de-a dreptul ciudat acest document, care pretinde ca sprijina actiunea politica pe precepte religioase, si care reuneste semnaturile celui mai puternic suveran catolic, a ocrotitorului ortodocsilor si a conducatorilor protestantilor germani. Documentul neclar, care nu angajeaza in mod concret pe nici unul dintre semnatari, dar care, prin insasi neclaritatea sa, pare a fi deosebit de amenintator pentru liberalii europeni. In sfarsit, documentul care devine lipsit de orice semnificatie reala de indata ce Regatul Unit a refuzat sa garanteze acest text, pe care Castlereagh l-a calificat drept „monument de misticism si de prostie”, iar Franta a aderat la el cu entuziasm pentru a intra in gratiile tarului Alexandru. Dar, asa cum se va intampla o suta treizeci de ani mai tarziu la Yalta, un mit a luat nastere, cel al „Sfintei Aliante” a despotilor indreptata impotriva popoarelor, interpretare simplista a unei stari de spirit reale, care, de altfel, nu va intarzia sa se concretizeze printr-o actiune dintre cele mai realiste a diplomatilor europeni Castlereagh si Metternich. Intr-adevar, mai mult decat proclamatia zgomotoasa datorata efuziunilor mistice ale tarului, actiunile care urmeaza dezvaluie adevarata fata a suveranilor autoritari, indreptata impotriva aspiratiilor populare aparute in timpul Revolutiei. Mai intai a fost realizat tratatul „Cvadruplei Aliante”, semnat la 20 noiembrie 1815 (in aceeasi zi cu al doilea tratat de la Paris), indreptat impotriva Frantei, in momentul in care regimul solid restaurat de Bourboni o face sa para mai mult decat nesigura in ochii fostilor coalizati. Reinnoind dispozitiile pactului de la Chaumont, acest pact a intarit alianta dintre invingatori impotriva unei eventuale reveniri a expansionismului francez. Franta pierdea teritorii din Tarile de Jos si din alte zone ale Europei. De asemenea, formatiuni militare ale aliatilor urmau sa ramana timp de cinci ani pe teritoriul francez. Franta trebuia sa suporte cheltuielile legate de intretinerea acestor trupe de ocupatie, precum si despagubiri in valoare de 700.000.000 de franci. In al doilea rand, cu aceasta ocazie s-a stabilit organizarea unor intalniri periodice a suveranilor semnatari ai Cvadruplei Aliante pentru a-si coordona politicile in vederea prevenirii acestui pericol si a asigurarii „pacii si prosperitatii popoarelor”, altfel spus, un statu-quo favorabil invingatorilor. A luat astfel nastere un „acord european”, fara institutii organice, dar care, datorita actiunii conjugate a lui Alexandru I, a lui Castlereagh si a lui Metternich, a dat politicii europene o aparenta de unitate. In sfarsit, trebuie mentionata, in cursul acestor „congrese”, influenta hotaratoare pe care a avut-o cancelarul austriac. Acesta din urma a reusit sa-si convinga colegii sa intervina peste tot acolo unde se manifesta cea mai neinsemnata veleitate liberala, in scopul de a inabusi din fasa miscarile care ar putea fi amenintatoare pentru linistea Europei. Mentinerea sa in fruntea guvernului de la Viena pana in 1848 a dus la concluzia ca el aplica Europei, in mod deliberat, acel „sistem Metternich” care apare mai ales ca o succesiune de reactii de circumstanta in momente cu caracter identic. Primul dintre aceste „congrese” europene, cel de la Aix-la-Chapelle din 1818, a pus capat, oficial cel putin, situatiei de exceptie a Frantei in contextul unei Europe restaurate. Ducele de Richelieu, ministrul de externe al lui Ludovic al XVIII-lea, a obtinut prietenia tarului, iar in schimbul unor garantii de „buna purtare” oferite de Paris, evacuarea teritoriului francez. Tot atunci, Franta a fost reintegrata in acordul european si a aderat la Cvadrupla Alianta. In aparenta, neincrederea manifestata de semnatarii acordului din 1815 fata de leaganul Revolutiei a disparut. In realitate, prudenta i-a impins pe aliatii de ieri sa reinnoiasca, printr-un tratat secret, asigurarile mutuale pe care si le-au oferit cu darnicie impotriva aliatului de astazi. Pactul european a admis in scurt timp ca atitudinea Frantei sub domnia dinastiei restaurate a Bourbonilor se deosebea radical de aceea pe care o adoptase anterior Napoleon. Pana in 1822, reprezentantii marilor puteri s-au mai intalnit in congresele de la Troppau, Laibach si Verona. In anii ’20 ai secolului al XIX-lea, cele patru monarhii represive au reusit sa inabuse rebeliunile din Spania, Regatul celor Doua Sicilii si Piemont-Sardinia. Totusi, ele nu au putut impiedica si coloniile americane ale Spaniei sa-si castige independenta, intrucat nu au putut actiona fara sprijinul Angliei, care detinea suprematia pe mare. In urmatoarele decenii, rebelii liberali si nationalisti au infruntat in repetate randuri guvernarile conservatoare de pe tot cuprinsul Europei. Atata vreme cat se mentinea acel statu-quo obtinut prin tratatele din 1815, acordul Sfintei Aliante putea sa se hraneasca cu iluzia existentei sale. Putea chiar sa supravietuiasca unor miscari de o amploare limitata, ca acelea care s-au desfasurat intre 1820 si 1823 in Germania, Italia si Spania. Dar, in momentul in care repunerea in discutie a ordinii internationale fixate ar fi putut gasi sprijinul unei mari puteri europene, sistemul ar fi fost iremediabil condamnat. Interventia franceza in Spania, al carei principiu a fost condamnat de Anglia lui Canning, avea sa fie ultimul ei succes. O noua ordine internationala „Dupa Congresul de la Viena, relatia dintre echilibrul puterii si un sentiment comun al legitimitatii a fost exprimata in doua documente: Cvadrupla Alianta – constand din Marea Britanie, Prusia, Austria si Rusia – si Sfanta Alianta limitata la trei dintre asa-zisele Curti Rasaritene – Prusia, Austria si Rusia. La inceputul secolului al XIX-lea, Franta era privita cu aceeasi teama cu care a fost privita Germania in secolul al XX-lea: ca o putere cronic agresiva, inerent destabilizatoare. De aceea, oamenii de stat intruniti la Viena au format Cvadrupla Alianta, menita sa starpeasca din fasa orice tendinta agresiva a Frantei, cu o forta mult mai mare. Daca invingatorii stransi la Versailles ar fi facut o alianta similara in 1918, lumea poate ca nu ar mai fi suferit niciodata un al doilea razboi mondial. Sfanta Alianta a fost cu totul diferita. Europa nu mai vazuse un asemenea instrument de cand Ferdinand al II-lea parasise tronul Sfantului Imperiu roman, cu aproape doua secole inainte. A fost propusa de tarul rus, care nu s-a putut convinge pe sine sa-si abandoneze misiunea autoatribuita de revizuire a sistemului international si de reformare a participantilor la acestea (...) Alexandru era inrobit religiei si valorilor conservatoare si propunea nimic altceva decat o reforma completa a sistemului international, bazata pe ideea ca „cursul anterior adoptat de Puteri in relatiile lor reciproce trebuia sa fie fundamental schimbat si ca era urgenta inlocuirea lui cu o ordine a lucrurilor bazata pe adevarurile inaltatoare ale religiei vesnice a Mantuitorului nostru.” – Henry Kissinger. „O organizatie mai oficiala” „In ziua in care au incheiat al doilea Tratat de la Paris cu Franta, cele patru mari puteri au convenit sa mentina Alianta, ca garantie suplimentara impotriva unei eventuale agresiuni franceze. Aliatii au cazut de acord sa intreprinda actiuni militare comune in caz ca ar fi fost nevoie sa se impotriveasca expansiunii Frantei. Ca o masura complementara menita sa asigure linistea in Europa, Alianta a convenit sa se intruneasca periodic in congrese, la care sa discute probleme de interes comun. Aceasta initiativa fara precedent a unui plan de congrese transforma Pactul european intr-o organizatie mai oficiala. Englezii au sustinut energic sistemul de congrese ca mijloc de mentinere a echilibrului si pacii in Europa, insa au refuzat sa sprijine celelalte trei puteri in efortul lor de reprimare a liberalismului si nationalismului. In aceasta privinta, Anglia s-a detasat din ce in ce mai mult de Austria, Rusia si Prusia, parteneri conservatori care au initiat o campanie antiprogresista dupa incheierea lucrarilor Congresului.” – John R.Barber. Ioan BOTIS