NAPOLEON al III-lea, al doilea imparat al Frantei

* Napoeon al III-lea s-a nascut la 20 aprilie 1808, la Paris, fiind fiul fratelui lui Napoleon I, Louis Bonaparte, regele Olandei, si al Hortensiei de Beauharnais. Napoleon al III-lea a fost imparat al francezilor intre anii 1852-1870. In 1831, viitorul imparat al Frantei a luat parte la miscarile carbonare din Romagna. Dupa moartea unicului fiu al lui Napoleon I (1832), a devenit urmasul lui Bonaparte si a incercat in zadar sa organizeze o revolta militara a garnizoanelor din Strasbourg (1836) si Boulogne (1840). Inchis in fortareata Ham, a evadat in 1846 si s-a refugiat in Anglia. In acei ani, Louis-Napoleon a scris mai multe lucrari in care a dezvoltat ideea bonapartista, ca o sinteza a ideilor republicane si monarhice, a principiilor elective plebiscitare si ereditare. Noul imperiu francez ar fi trebuit sa-si asigure intaietatea erijandu-se in protector al natiunilor impotriva vechii Europe dinastice. Intors in Franta dupa revolutia din 1848, Louis-Napoleon a fost ales la 10 decembrie presedinte al celei de-a Doua Republici. Printre sustinatorii sai, la loc de frunte s-au aflat catolicii, recompensati prin hotararea luata in 1849 de Napoleon de a dobori Republica Romana si de a-l reinstala pe papa Pius al IX-lea, intreprindere menita si sa echilibreze prezenta austriaca in Italia. Prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851, Napoleon a dizolvat parlamentul si in urma a doua plebiscite s-a proclamat presedinte pentru zece ani (14 ianuarie 1852), apoi imparat (2 decembrie 1852). „Lovitura de stat din 2 decembrie nu a surprins pe nimeni. Se vedea apropiindu-se de doi ani si chiar mai mult. De mirare si demn de meditatie este doar faptul ca victimele ei nu au facut nimic pentru a o preintampina” afirma Jacques Madaule. Adversarii lui Napoleon erau despartiti de vrajbe de neimpacat. Singurii care s-au ridicat impotriva loviturii de stat au fost parlamentarii republicani, care au chemat poporul la arme la 3 decembrie. Foburgurile Saint-Antoine, Saint-Martin, Saint-Denis s-au acoperit de baricade. Totusi, tragerea de inima lipsea. Poporul nu mai era dispus sa-si dea viata pentru republica parlamentara. Ziua hotaratoare a fost la 4 decembrie. Trupele maresalului Bernard-Pierre Magnan au tras asupra multimii pasnice de pe bulevarde, pecetluind de la inceput imperiul cu o pata de sange ce nu se va sterge. Cateva actiuni de rezistenta, uneori destul de vii, in provincie, unde, in unele cazuri, au luat infatisarea unor jacquerii, au fost repede zdrobite. Represiunea a fost aspra si s-a abatut numai asupra republicanilor. S-a facut un mare numar de deportari in Algeria. Al Doilea Imperiu a fost un regim autoritar si politienesc, cu alegeri doar formal libere (camerele avand doar rolul de a ratifica legi si bugete prezentate de guvern), cu suprimarea libertatilor presei si a intrunirilor. Doar in 1865 s-a produs o anumita imblanzire a regimului („imperiul liberal”), care in 27 aprilie 1870 a capatat caracteristici constitutionale moderne. Puternicul sprijin catolic a ramas o caracteristica politica a imperiului. „Cred ca este gresit sa se vada in bonapartism un regim militar. Napoleon al III-lea este un civil. Insusi Napoleon I a intampinat totdeauna cea mai mare opozitie tocmai in armata. Desigur, e firesc ca numele lui Bonaparte sa fie popular printre soldati si ofiteri. Louis-Napoleon s-a slujit de aceasta popularitate. Armata nu a fost totusi in mainile lui decat un instrument, pe care l-a manipulat cu atat mai bine cu cat a avut grija sa-l puna sub comanda unui anumit numar de generali ambitiosi si gata sa execute orice ordin, ca Saint-Arnaud sau Magnan”, sustine acelasi Jacques Madaule. Bonapartismul este insa cu totul altceva, dincolo de concentrarea puterii executive in mainile sefului statului. Acesta nu s-a multumit sa domneasca sau sa prezideze. El a guvernat prin intermediul ministrilor, care erau raspunzatori numai in fata lui. Napoleon al III-lea avea initiativa legislativa si dreptul de a face pace sau razboi. Puterea legislativa era impartita intre seful statului, Consiliul de Stat si corpul legislativ, ales prin sufragiu universal. Nu a existat un partid bonapartist, chiar daca un grup de oameni s-a format in jurul principelui-presedinte, dar acestia nu au constituit decat un stat-major fara trupe. Cel de-al doilea imperiu francez nu s-a sprijinit pe un partid unic, nici pe militia acestui partid. Bonapartismul a utilizat administratia lasata mostenire de regimurile anterioare si armata regulata. Puterile prefectilor au fost considerabil marite, acestia controland si presa. Numerosi istorici cred ca al doilea imperiu a fost cu totul altceva decat un regim de putere personala. Louis-Napoleon, prin formatia sa, nu semana intru nimic cu oamenii de stat din epoca sa, care erau avocati, juristi si rectori. Principele facuse studii stiintifice destul de complete si mai cu seama isi folosise timpul liber ce i-l lasa situatia lui de pretendent fara noroc studiind economia politica. Napoleon al III-lea a vazut mai deslusit decat cei mai multi dintre contemporanii sai caracteristica noii epoci care se deschidea pe continent in 1848, si anume triumful concomitent al democratiei si al capitalismului. Dupa el, democratia nu se confunda neaparat cu un regim de liberate politica. Bonapartismul consta tocmai intr-o sinteza de democratie si autoritate personala. Imparatul avea oroare de discutiile politice si nu din pricina ca ar fi avut, asemenea unchiului sau, un temperament de despot, ci pentru ca le considera vane si daunatoare. Ambitia lui a fost indepartarea francezilor de la astfel de discutii. Pentru aceasta, a trebuit organizata prosperitatea publica. Napoleon al III-lea a completat reteaua de drumuri a Frantei. Un efort de ansamblu a fost indeplinit in domeniul cailor ferate, care deocamdata nu existau decat pe hartie. Au fost dezvoltate posta, telegraful si marina comerciala. Pentru finantarea acestor lucrari imense, au trebuit organizate bancile. Sub Napoleon al III-lea s-au constituit marile institutii de credit, care au fost legate de regim, reprezentand armatura lui financiara. A aparut un stil urbanistic, adaptat cu exactitate la tehnica epocii. Populatia a crescut, au crescut si orasele, mai ales Parisul. Mizeria proletariatului s-a adancit, in schimb situatia materiala si morala a taranimii s-a imbunatatit. In timp ce influenta vechilor clase privilegiate a scazut, nivelul de viata al meseriasilor si micilor comercianti s-a apropiat de cel al familiilor traind dintr-o profesie liberala. Napoleon al III-lea a dorit sincer sa redea Frantei pacea. Anii 1855-1856 au marcat apogeul celui de-al doilea imperiu. Daca contrar fagaduintei facute de principele-presedinte, imperiul nu a insemnat pacea, cel putin a adus gloria, de care natiunea franceza a fost lipsita de 40 de ani, precum si o prosperitate fara precedent. Opozitia interna parea definitiv redusa la tacere. Personal, Napoleon al III-lea a fost sensibil la eliberarea popoarelor. Credea mai cu seama ca viitorul apartine marilor unitati nationale; considera micile natiuni ca niste factori de tulburari si dificultati; in sfarsit, vechea lui stare de carbonar i-a impus unele obligatii fata de Italia. Relatiile cu Egiptul nu au fost rupte. Capitalurile franceze au ajutat la valorificarea vaii Nilului, la transformarea ei intr-o vasta plantatie de bumbac. In politica externa, domnia lui Napoleon a inceput cu o perioada de succese. Prin razboiul Crimeii a castigat alianta cu Marea Britanie, rupand frontul conservator dintre Austria si Rusia, dar reusind apoi sa lege raporturi bune cu cea din urma. Dupa victoria in razboiul din Crimeea (1856) si desavarsirea cuceririi Algeriei (in 1857, maresalul Randan a supus Marea Kabilie) a fost afirmata preponderenta franceza in Mediterana. Napoleon al III-lea a aratat un viu interes pentru administrarea Algeriei, unde a facut o calatorie rasunatoare in 1863, prima pe care a intreprins-o in Africa un sef de stat francez. Intre 1858-1860, sub comandamentul lui Cousin-Montauban, a avut loc o expeditie militara in China, ca raspuns la macelarirea misionarilor francezi de catre taipini. Tot atunci, francezii s-au stabilit in Indochina. Participarea la al doilea razboi de independenta al Italiei i-a adus stapanirea asupra Nisei si Savoiei (1860), chiar daca ambigua politica fata de Statul Pontifical i-a iritat atat pe catolici cat si pe liberalii italieni. In anii 1860, o serie de erori si insuccese au sfarsit prin a izola Franta. Propunerea de a convoca un congres privind soarta Poloniei, care pornise o insurectie impotriva dominatiei rusesti, l-a nemultumit pe tarul Alexandru al II-lea (1863); aventura mexicana cu incercarea de a institui un imperiu catolic, a carui coroana i-a fost incredintata lui Maximilian de Habsburg, s-a incheiat printr-un dezastru. Imparatul nu mai avea energia fizica si morala necesara pentru a-si impune vederile. Era bolnav si oscila intre influente contradictorii. Popularitatea imperiului a scazut din zi in zi. Razboiul dintre Austria si Prusia (1866) a intarit Prusia. Episodul de la Mentana (1867), unde trupele franceze l-au oprit pe Garibaldi care marsaluia spre Roma, i-a nemultumit pe italieni. Napoleon al III-lea fiind complet izolat, cancelarul prusac Bismark a declarat razboi Frantei (19 iulie 1870); dupa o scurta campanie in care superioritatea armatei prusace a fost evidenta, Napoleon al III-lea a fost invins si facut prizonier la Sedan (2 septembrie 1870), in timp ce la Paris a fost declarat sfarsitul imperiului. „Avem motive sa credem ca, daca nu ar fi fost dezastrul militar, imperiul ar fi putut sa se consolideze si sa dea Frantei acea republica incoronata, a carei forma a parut, de mai multe ori in cursul secolului al XIX-lea, pe punctul de a se realiza. Este un act de justitie insa ca un regim sa supravietuiasca unor greseli ce au pus in pericol integritatea si existenta insasi a natiunii”, concluzioneaza Jacques Madaule. Dupa o scurta perioada de prizonierat, Napoleon s-a retras in Marea Britanie, unde a si murit in ianuarie 1873. „Avem motive sa credem ca, daca nu ar fi fost dezastrul militar, imperiul ar fi putut sa se consolideze si sa dea Frantei acea republica incoronata a carei forma a parut, de mai multe ori in cursul secolului al XIX-lea, pe punctul de a se realiza. Este un act de justitie insa ca un regim sa supravietuiasca unor greseli ce au pus in pericol integritatea si existenta unor greseli ce au pus in pericol integritatea si existenta insasi a natiunii” - Jacques Madaule Sprijin pentru catolici si aventura mexicana In 1853, Napoleon al III-lea s-a casatorit cu Eugenia de Montijo, o tanara spaniola, catolica infocata, ce va fi pana la sfarsitul domniei avocatul catolicilor in fata imparatului. Napoleon al III-lea a sprijinit in toate colturile lumii misiunile catolice. O dovada stralucita a fost data de expeditia din Siria din anul 1861, care a pus capat persecutarii sectei crestine a maronitilor de catre druzii musulmani si a afirmat din nou protectoratul Frantei asupra latinilor din Orient. Napoleon al III-lea a dus o politica speciala fata de America. A meditat la transformarea Mexicului intr-un imperiu catolic si latin ce trebuia sa se opuna marii republici anglo-saxone si protestante care devenisera Statele Unite ale Americii. In iunie 1863, armata franceza isi facea intrarea in Mexico. Naopleon al III-lea l-a pus pe tronul imperial, atunci ridicat de el, pe fratele imparatului Franz-Joseph, arhiducele Maximilian, despre care se spunea ca era fiul natural al regelui Romei. In ianuarie 1867, nefericitul Maximilian a fost impuscat la Queretano. Nu numai ca actiunea din America a esuat, dar a si accentuat dezorganizarea armatei franceze, care incepuse sa se intrevada inca in timpul campaniei din Italia. Ioan BOTIS