„Năpasta”, în manieră uşor suprarealistă

În data de 16 mai 2014, secţia dramă „Ion Săsăran” a Teatrului Municipal Baia Mare prezintă la Sala Studio piesa „Năpasta”, de I.L.Caragiale, în regia lui Liviu Topuzu. 

Singura dramă scrisă de I.L. Caragiale, jucată pentru prima oară în 1890, „Năpasta” a fost primită cu răceală de majoritatea contemporanilor scriitorului. Doar Nicolae Iorga i-a scris o cronică favorabilă, publicată în ziarul „Lupta”. Abia după sfârşitul primului război mondial, piesa a fost rejucată, cu timpul ea devenind o piesă clasică a dramaturgiei româneşti. Ultima punere în scenă a dramei „Năpasta” pe scena Teatrului Municipal Baia Mare îi are în distribuţie pe actorii Wanda Farcaş (Anca), Doru Fârte (Dragomir), Liviu Topuzu (Ion) şi Ştefan Mura (Gheorghe). Regia este semnată de Liviu Topuzu, scenografia de Ioan Bocoş, muzica originală de Răzvan Krivach şi Ducu Hotima, regia tehnică îi aparţine lui Romok Carol, luminile sunt asigurate de Marin Codrea şi sonorizarea de Dan Prodan.

Spectacolul reprezintă o revalorificare în manieră modernă a textului clasic, într-un decor foarte simplu, alcătuit din câteva elemente minimale (o masă şi două scaune), dar care, în funcţie de scenele care se derulează, îşi schimbă funcţionalitatea, sugerând alte posibile, potenţiale situaţii. Spătarul unui scaun sugerează astfel posibilitatea încarcerării lui Dragomir, din ce în ce mai tulburat după aflarea veştii că Ion, cel condamnat la douăzeci de ani de ocnă pentru un omor pe care nu l-a făptuit, a dispărut. Masa se transformă pentru câteva clipe într-un spaţiu carceral, iar spătarul scaunului în gratiile unei virtuale închisori. În jurul mesei, piesa centrală a decorului, se desfăşoară, în fapt, întreaga acţiune.

În acest decor atemporal, obscur, abstract, închis, teluric, dominat de negru şi uşor suprarealist, jocul actorilor, puternic senzorial şi expresiv, provoacă emoţie şi suspans într-o desfăşurare a spectacolului marcată de o atmosferă obsedantă. Muzica spectacolului sprijină conturarea acestei atmosfere şi a spaţiului atemporal, universal valabil, în care se desfăşoară jocul actorilor. Caracterul universal este afirmat şi de costumele actorilor, neutre, fără particularităţi distincte, semnificative, excepţie făcând într-o oarecare măsură costumul Ancăi: negru, marcă recognoscibilă a doliului. Nu întâmplător „Năpasta” a fost considerată o istorie a unei răzbunări feminine, a unei văduve care a acceptat să se căsătorească cu asasinul fostului ei soţ, pentru a se putea transforma treptat, inversând rolurile, din victimă în justiţiar.

Trebuie remarcat jocul actorilor, care se înscrie în acest spaţiu dominat de angoase, de alternanţa dintre iluzie şi realitate, de o poveste prezentă, copleşitor determinată de faptele trecutului, în care demonii pe care omul îi ascunde ies la suprafaţă din abisurile unor conştiinţe frământate, tulburate, chinuite.

Neconvenţionalitate a formei    

„Cred că este cel mai longeviv text dramatic pe scena băimăreană. Clasicitatea şi forţa textului, a situaţiilor scenice şi a personajelor, a adevărurilor care reclamă la descoperire şi înfăţişare, creează presiuni suplimentare în abordarea lui. Toţi creatorii de artă iubesc provocările.

Şi publicul, la fel.

Neconvenţionalitatea formei la care a ajuns întreaga echipă susţine misterul care înconjoară fiecare destin şi în acelaşi timp contribuie la demistificarea de care musteşte. Omul e condamnat (sau binecuvântat!) să parcurgă calea întortocheată întru întâlnirea cu adevărul propriei sale fiinţări. Aceasta este provocarea continuă, comună artiştilor şi publicului. La fiecare reprezentaţie. O provocare pe care Caragiale a numit-o Năpasta.”

 

Liviu Topuzu, regizor şi actor