Nairobi şi Dar es Salaam, ţinte ale maşinilor-capcană

 În 7 august 1998, două maşini capcană au explodat în acelaşi timp în apropierea Ambasadelor Statelor Unite ale Americii din Nairobi, capitala Kenyei, şi Dar es Salaam, capitala Tanzaniei. Atentatele s-au soldat cu peste 250 de morţi şi mai mult de cinci mii de răniţi, cele mai multe victime înregistrându-se în capitala Kenyei.

Între Nairobi, capitala Kenyei, şi Dar es Salaam, capitala Tanzaniei, sunt 1.100 de kilometri. În dimineaţa zilei de vineri, 7 august 1998, la ora 10.30 fix, ambasadele americane din cele două oraşe au fost grav avariate de atentate cu bombe. Pagubele cele mai mari au fost înregistrate la Nairobi. Un imobil a fost spulberat pur şi simplu, iar alte două au fost distruse în cea mai mare parte. Situată lângă două dintre cele mai frecventate străzi din oraş, fără recul suficient sau pante de protecţie, ambasada din Nairobi a fost mult mai vulnerabilă, aşa cum avertizase ambasadorul Prudence Bushnell, fără nici un rezultat însă, Departamentul de Stat. 

Odată cu ridicarea norilor mari de praf şi fum după explozii, s-a putut constata amploarea dezastrului. La Nairobi, în jurul ambasadei americane, din clădirile supraetajate mai rămăseseră doar ruine. Şi la Dar es Salaam, zona din jurul ambasadei era plină de maşini arse şi oameni însângeraţi. Când s-au produs atentatele, kenyenii de rând, arşi de vii în vehiculele lor, sfârtecaţi de sticla spartă, împrăştiată de suflul exploziei sau îngropaţi sub moloz, au fost principalele victime ale uriaşei explozii.      

Guvernele celor două ţări africane şi administraţia americană au fost luate total prin surprindere de atentate. Riscul unor asemenea atacuri teroriste în ţările africane prietene Washingtonului era considerat scăzut de către Departamentul de Stat american.

Statele Unite ale Americii au trimis în cele două capitale africane o adevărată armată de salvatori, legişti şi agenţi FBI şi a declarat, ca de obicei după un atac terorist de amploare, război pe viaţă şi pe moarte teroriştilor. În ajutorul echipelor locale au venit specialişti israelieni şi francezi. Zile întregi echipele de salvare au căutat supravieţuitori printre ruine, dar miracolele au fost puţine.

Lovitura a avut un mare impact, cu atât mai mult cu cât era prima pe care Statele Unite ale Americii o primeau în Africa, continent ignorat se serviciile secrete şi de securitate americane.

Atentatele au fost revendicate de o organizaţie până atunci necunoscută: Armata de eliberare a locurilor sfinte musulmane. Aceasta susţinea că atacurile vor continua, cu scopul de a obţine plecarea americanilor din ţările musulmane.

Serviciile secrete americane şi Mossadul au ajuns la concluzia că Osama bin Laden, aflat de o vreme în vizorul lor, a fost creierul şi finanţatorul celor două atentate. Nu cu mult timp în urmă, în Pakistan, la o reuniune a Frontului Islamic Internaţional – o coaliţie alcătuită din opt grupări fundamentaliste înarmate – bin Laden a lansat un mesaj fără echivoc Marelui Satan: „Vom lovi peste tot în lume interesele americane, pentru a forţa Statele Unite să se retragă din Golf şi să ridice embargoul împotriva Irakului. Vom lovi fără milă, civili şi militari.”

În luna mai a anului 1998, în cadrul unei conferinţe de presă din care postul de televiziune CNN a difuzat extracte în august 2002, Osama bin Laden declara că a format un front „pentru a conduce jihadul împotriva cruciaţilor şi a evreilor şi pentru a ucide americani.”             

Luni, 20 decembrie 2010, trei persoane au fost ucise şi alte 23 rănite, într-un atentat cu bombă împotriva unui autobuz în centrul capitalei kenyene, Nairobi. Autobuzul, care trebuia să plece spre Kampala, capitala Ugandei, era parcat pe o stradă foarte circulată din centrul capitalei kenyene, când bomba a explodat. Una dintre cele trei victime era  proprietarul valizei care a explodat.

Potrivit şefului poliţiei locale, Mathew Iteare, existau indicii puternice că grupuri islamiste se pregătesc să comită atentate înainte de Crăciun. Faptul că dispozitivul exploziv era plasat într-un bagaj, arată că deflagraţia nu a constituit un accident, ci a fost într-adevăr un atac.

Un martor, intervievat de televiziunea kenyană, a relatat că trei persoane care încercau să se urce în autobuz au detonat dispozitivul exploziv în momentul în care un agent de securitate le-a cerut să-şi prezinte bagajele la control. Şeful poliţiei ugandeze, Kale Keyihura, a relatat la rândul său că autorităţile din ţară au primit mai multe ameninţări din partea Shehab, miliţia islamistă somaleză, apropiată de al Qaida.

La 29 aprilie 2012, o persoană a murit şi alte 15 au fost rănite, după ce o grenadă a explodat într-o biserică din capitala Kenyei.

Arma nucleară a războiului de gherilă

Despre maşina-capcană, Charles Krauthammer, cronicar la Washington Post, spunea că “este arma nucleară a războiului de gherilă”, iar într-o lucrare intitulată “O istorie a maşinii-capcană”, Mike Davis arăta următoarele: “Maşinile-capcană au început să fie folosite în special după 1972, când IRA a improvizat accidental – spune legenda – prima maşină-capcană cu carburant lichid, denitrat de amoniu. Aceste bombe nu necesită decât ingrediente industriale obişnuite şi îngrăşăminte sintetice, sunt ieftin de fabricat şi uimitor de puternice. Ele au ridicat terorismul urban de la nivelul artizanal la cel industrial, făcând posibile atacuri susţinute şi fulgerătoare împotriva unor întregi zone centrale din oraşe, precum şi distrugerea completă a unor zgârie-nori şi a unor blocuri din beton armat. Dintr-o dată, maşina-capcană a devenit o armă semistrategică, iar în anumite circumstanţe ea este comparabilă cu forţele aeriene, prin capacitatea ei de a lovi noduri urbane critice şi sedii-cheie şi a teroriza populaţiile unor întregi oraşe.”

Doi dintre „responsabili”

Unul dintre presupuşii autori ai atentatelor din 7 august 1998, împotriva ambasadelor americane de la Nairobi şi Dar es Salaam, a fost ucis de forţele guvernamentale somaleze, în Mogadishu. Este vorba de Fazul Abdullah Muhammad, lider al Qaida în Africa de Est. Abdullah era căutat de mai muţi ani, fiind unul dintre principalii autori ai atentatelor împotriva ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, soldate cu peste 250 de morţi şi mai mult de cinci mii de răniţi.

Fazul Abdullah Muhammad a fost ucis în 8 iunie 2011, de forţele de securitate ale Guvernului de tranziţie somalez. În anul 2007, au apărut informaţii care precizau că Fazul Abdullah Muhammad ar fi fost ucis într-un atac american aerian, însă autorităţile au anunţat imediat că teroristul al Qaida nu este mort. FBI oferiseră o recompensă de 5 milioane de dolari în schimbul prinderii lui Abdullah Muhammad.

Tanzanianul Ahmed Khalfan Ghailani, activist al Qaida, considerat şi el responsabil pentru atentate, este încarcerat la baza americană de la Guantanamo. Ahmed Khalfan Ghailani a fost prins în anul 2004 în Pakistan şi predat autorităţilor americane.

Căruţa lui Buda - prototipul maŞinii capcană

„Într-o zi caldă de septembrie, în 1920, la cîteva luni după arestarea tovarăşilor săi, Sacco şi Vanzetti, un anarhist italian răzbunător, pe nume Mario Buda, şi-a parcat căruţa trasă de un cal la colţul dintre Wall Street şi Broad Street, exact vizavi de J.P.Morgan Company. A coborît nonşalant şi a dispărut, neobservat, în mulţimea de la ora prînzului. La cîteva sute de metri mai departe, un poştaş speriat a găsit nişte fluturaşi ciudaţi care avertizau: „Eliberaţi prizonierii politici sau o s-aveţi cu toţii parte de-o moarte sigură!“ Semnau: „Luptătorii Americani Anarhişti“. În apropiere, clopotele de la Trinity Church au început să bată de amiază. Când s-au oprit, căruţa, plină cu dinamită şi bucăţi de fier, a explodat într-o minge de foc şi schije.

„Cal şi căruţă au zburat în bucăţi“, scrie Paul Avrich, celebrul istoric al anarhismului american, care a descoperit adevărata poveste. „Sticla ferestrelor de la birouri s-a făcut zob, şi storurile, pînă la etajul doisprezece, au izbucnit în flăcări. Oamenii au fugit, terorizaţi, pe străzi, de parcă un mare nor de praf ar fi acoperit zona. În birourile companiei Morgan, Thomas Joyce, de la Departamentul de securitate, a căzut mort pe biroul său, în mijlocul unei grămezi de moloz şi de ziduri spulberate. Afară, zeci de cadavre zăceau împrăştiate pe străzi.“

Buda a fost, fără îndoială, dezamăgit când a aflat că J.P.Morgan însuşi nu s-a aflat printre cei 40 de morţi şi peste 200 de răniţi – marele magnat hoţ era plecat în Scoţia, la cabana lui de vânătoare. Dar chiar şi aşa, un emigrant sărac, cu puţină dinamită furată, cu un morman de fiare vechi şi cu un cal bătrân, reuşise să provoace o teroare fără precedent în însuşi sanctuarul capitalismului american.

Bomba sa de pe Wall Street era punctul culminant al unei jumătăţi de secol de fantezii anarhiste despre îngeri ai răzbunării făcuţi din dinamită; dar era şi o invenţie, la fel ca motorul diferenţial al lui Charles Babbage, care depăşise cu mult imaginaţia epocii sale. Abia după ce barbaria bombardamentelor strategice devenise ceva banal, iar raidurile în urmărirea insurgenţilor prin labirinturile oraşelor sărace deveniseră pentru forţele aeriene o rutină, avea să fie realizat pe deplin potenţialul, cu adevărat radical, al „maşinii infernale“ a lui Buda.

„Căruţa lui Buda a constituit, în esenţă, prototipul maşinii-capcană: prima utilizare a unui vehicul neostentativ, anonim în aproape orice mediu urban, pentru a transporta mari cantităţi de explozibil în raza precisă a unei ţinte de mare importanţă.” -  Mike Davis.