Naþiune, naraþiune, ficþiune: Sã ne iubim pe tunuri

ÃŽn fiecare zi de joi, când îi aducea scrisorile, Nicolae (Colea Pãsãricã – cum îi zicea preºedintele de ceapeu, cât timp îi fusese informator) zâmbea subversiv, cum învãþase el la ºedinþele de partid cã trebuie sã te comporþi când chiaburii îºi fac autocritica. ªi aºtepta sã se întindã pe chipul ei, ca pe o hartã invadatã de barbari, semnul ruºinii; sã vadã cum ochii i se pleacã ºi mâinile i se împreunã deasupra sânilor. Dar Verjinica nu-i arãta semnele. Mai mult, îl concedia prea repede, trãdându-ºi nerãbdarea de-a rupe plicul. Sub înveliºul lui, purtând pecetea unor poºte îndepãrtate, Verjinica desluºea speranþele unei iubiri, de pe vremea când el, cel departe plecat, inginer stagiar, fãcuse podul acela gigantic peste Valea Hodrâncii. Era pustiu prin sat, iarna trãgea sã moarã. Ea se speria de zgomotul buldozerelor ºi-al macaralelor ce luceau în soarele dimineþii. La cooperativã se dãdea zahãr pe bonuri. L-a pândit zile întregi cum rupe din peretele de stâncã bucãþi enorme pentru fãurirea socialismului, cum îºi îndrumã ortacii, dar ºi cum îi înjurã (semn de virilitate) ºi-i mângâie ca pe copiii lui. Poate de aici i s-a înºurubat în creieri gândul acela, poate de atunci i-a trecut prin mãruntaie un sfredel de foc (cum vãzuse ea la tovarãºii aceia care biruiesc muntele). ÃŽntr-o zi ploioasã, când iarna trãgea sã moarã – aºa cum v-am spus, tovarãºul Grig („Grig pentru tine” – i-a ºoptit prea aproape de melcul urechii) i-a spus povestea aceea frumoasã pe care ºi-o aminteºte în fiecare an pe 24 februarie. Era învãþat, fãrã îndoialã, de aceea a început astfel: „Tov. Verjinica, dupã trecerea zilelor Babelor ºi Moºilor de primãvarã, poporul crede cã întreaga naturã, trezitã la viaþã, dupã o lungã hibernare din timpul rece, începe sã fie patronatã de „zâne” ºi „zâni” de esenþã solarã. Dintre protagoniºtii mitici masculini ai acestei perioade calendaristice se desprinde figura mito-poeticã a lui Dragobete – zânul dragostei zburãtoarelor ºi erosul primãvãratic al flãcãilor ºi fetelor din satele noastre tradiþionale. Dupã o legendã româneascã, Dragobetele este fiul babei Dochia ºi reprezintã, în opoziþie cu ea, principiul pozitiv (aici citez din I. Ghinoiu, Vârstele timpului, 199). ÃŽn orice caz, comemorarea Dragobetelui, poporul o leagã de zilele începutului împerecherii pãsãrilor, care se strâng în stoluri, ciripesc ºi încep sã-ºi construiascã cuiburile (nu mã sfiesc a-þi spune cã ºtiu asta din I. Evseev). Tovarãºe Verjinica, nu mã înþelege greºit, eu nu mã las pradã ideologiilor retrograde, dar în aceastã zi trebuie sã mergem amândoi în pãdure. Partidul a intuit cã e o vreme ºi pentru apropierea mediului rural de cel urban, de aceea îþi cer acum sã renunþi la concepþiile învechite, sã mergi alãturi de mine în pãdurea de la marginea satului care, în scurt timp, se va transforma în manuale ºi cãrþi pentru luminarea poporului. Sã ne iubim pe tunuri, dacã aºa ne cere partidul!” Emanuel LUCA