Naþiune, naraþiune, ficþiune: Cobea

Cine vorbeste multe, ori stie multe ori minte multe – isi spunea in gand Grigore a Ouariului din Deal. El fusese un om peste care Dumnezeu isi aplecase mana si mierea ii curgea pe langa buze, iar Norocul il oprea la raspantii de drumuri sa i se strecoare sub haina, sa-si gaseasca culcusul in maneca lui dreapta. Invatat asa, sa culeaga bani de aur din colbul drumului, i se parea de la o vreme ca toata munca oamenilor e in zadar, atata timp cat poti face avere stand in crasma si jucand carti. Cartofii lui Mitru a Fatului tot in pivnita lui intrau dupa un full de popi cu dame-n coada, iar carul (plin de malai) al diacului l-a adunat in odoru’ lui numa’ cu tri’ bucati. Pana si holda lui crestea mai mare decat a vecinului cand „facea” el cartile. Si asa a sporit averea lui, incat ii venea usor sa cinsteasca tot satul de „Trei Sfinti”, ca pana si Roza, tiganca cersetoare, ii tuca urmele pasilor cand primea o sticla intreaga de tarie. Da’ cum se intampla in toate filmele de prost gust, pe care Grigore a Ouariului nu le vazuse, de el s-a lipit o umbra de femeie cu ochi stralucitori, ca de buha. Si-l urma in toate jocurile lui, lucindu-si buzele in lumina lampii cu petrol, ori de cate ori Grigore mai aduna catre el o mana de bani. Atunci ochii i se ingustau si cei de langa ea se ingrozeau de vapaile ei ca doua cutite si de horcaitul venit de undeva de departe, ce trada placerea mangaierii banului incalzit de mainile jucatorilor. Cand gramada de bani se inalta pana la sanii ei, ii trecea printre degete si-i ducea la frunte ca intr-o amintire draga. Iar Grigore se apleca asupra ei, cu vinul in oase si cu semnul Norocului in frunte. Dar, de la o vreme, cum se intampla in toate filmele de prost gust, pe care Grigore nu le vazuse, femeia cu ochi de buha era nemultumita de castigul lui, caci fiul Ouariului nu-i jefuia pe oameni, nu juca pe casa, nevasta si pamantul oamenilor. Asa ca, suflandu-i otrava in urechi, dupa cateva partide norocoase, l-a indemnat sa joace si sa castige Tertiu Popii si jumatate din crasma jidovului, mostenita de-un nepot beteag de inima. Acum, Grigore era convins ca nici primaru’ nu-l poate bate la carti. Si intr-o noapte, cu lampa lasata cu mucu’ jos, a pariat toata averea lui pe-o mana buna. Dar femeia, stand langa el, si vazand toata averea pusa la bataie, ii suiera fierbinte in creier ca nu Dumnezeu face cartile, si c-ar fi bine sa-si lase macar casa si marhale: „Nu-i vremea amu’, Grigore, nu amu’ trebe sa-ti joci casa, c-o pierzi!”. Numa’ ca Grigore a umbrit-o cu dosul palmei, simtind in buricele degetelor averea primarului: „Nu-mi strica norocul, cobe!”. Si cum se intampla in astfel de scenarii (de prost gust), omul si-a pierdut averea, a omorat femeia care i-a stricat norocul si-a ramas, in temnita, sa se gandeasca la vechile invataturi care spun: „Cobea se numeste, de obicei, pasarea, mai rar, persoana care meneste a rau, prevesteste o nenorocire sau moartea cuiva. Cuvantul e un imprumut din limbile slave, unde kobi inseamna soarta, iar derivatul sau kobenie inseamna vrajitorie, prezicerea viitorului dupa zborul sau croncanitul pasarilor. Printre „pasarile cobitoare” se numara corbul, cioara, cucuveaua, bufnita, gaia precum si gaina, cand aceasta „canta cocoseste” – (I. Evseev). Se considera ca, in acest caz, ea cobeste, este Piaza rea: o astfel de gaina se taie, ca prin aceasta sa se adevereasca faptul ca a cobit moartea si raul ei, si nu al celor din casa. Gaina se prinde si se arunca in casa. Daca pica cu coada pe prag, i se taie coada; daca pica cu capul, i se taie capul”. Cuvantul te mangaie, dar gandul te sfredeleste. „Era mai bine s-o ascult?” – s-a revoltat mintea romanului cea de pe urma... Emanuel LUCA