În umbra democratiei

Democratia se afla la ora actuala sub o presiune puternica, chiar si în Europa. Aceasta presiune, mai cu seama asupra democratiei reprezentative sau parlamentare, este de natura sa ne oblige sa reconsideram însusi statutul libertatii. De asemenea, ea provine concomitent din doua fronturi. În interiorul fiecarei tari în parte, diferite fenomene contribuie la provocarea unui fel de autoritarism în fasa. Aceste fenomene interne sunt consolidate de cea numita îndeobste globalizare, adica „emigrarea” deciziilor importante catre spatii în care institutiile si procesele democratice sunt inexistente, noteaza cunoscutul politolog si sociolog german Ralf Dahrendorf în articolul pe care-l semneaza în ziarul catolic italian Avvenire, citat de Rompres. Multi dintre noi îsi amintesc înca cu bucurie acele luni de acum cativa ani cand o tara dupa cealalta, la est de Cortina de Fier care se prabusea, se elibera de regulile nomenclaturii pentru a face primii pasi sfiosi spre democratie. Eu nu am fost niciodata de acord cu ideea ca amenintarile la adresa libertatii au disparut pentru totdeauna si ca s-ar fi realizat sinteza finala a lui Hegel. În acelasi timp nu am prevazut ca, în interval de aproximativ un deceniu, riscurile pentru democratie ar fi devenit atat de grave. În ultimii ani, doua dintre cele mai mari tari europene, Italia si Marea Britanie, au suportat, desi au supravietuit, campanii electorale care au fost expresia a ceea ce am putea defini antipolitica. Ceva asemanator s-a întamplat si în Marea Britanie, cu Tony Blair, un lider care evita institutiile politice, ca partid si parlament, si se adreseaza direct oamenilor, sau, mai bine zis, unor grupuri alese drept esantioane reprezentative ale populatiei. Primul act al lui Tony Blair, în perioada primului sau mandat, a fost într-adevar acela de a reduce zilele dedicate interpelarilor parlamentare de la doua la unul - un act simbolic, dar semnificativ. Sindromul autoritar Exista si o alta fata a medaliei. Desi afluenta la urne este înca ridicata în Europa, cel putin comparativ cu cea din SUA, totusi observatorii noteaza o apatie raspandita, daca nu chiar o adevarata aversiune fata de politica. Lumea nu este interesata si, desi nu are nici un fel de încredere în cei ce se afla la putere, nu îsi face griji sa reactioneze. Si asa apare sindromul autoritar. Spre deosebire de totalitarism, autoritarismul nu se bazeaza pe mobilizarea permanenta a tuturor subiectilor, ci pe dezinteresul lor. Ei bine, acest autoritarism perfid nu întotdeauna triumfa. În Franta exista o traditie puternica: cetateni si muncitori sunt mereu gata sa coboare în piata pentru a obliga guvernul sa-si revada deciziile. Dar nimic din toate acestea nu este democratie în sensul indicat de James Madison sau John Stuart Mill. Consolidarea parlamentului a devenit o sarcina cutezatoare. Democratia înseamna trei lucruri: înfaptuirea schimbarilor fara folosirea violentei; respectarea echilibrelor si a controalelor în exercitarea puterii; a acorda mai multa atentie opiniei publice. Democratia parlamentara sau reprezentativa îmbina aceste elemente prin alegerea unor reprezentanti care în parlament, si gratie acestuia, pot schimba orientarile politice si, daca este nevoie, guvernele, si sa monitorizeze si sa controleze exercitarea puterii. Astfel de institutii s-au dezvoltat în mod istoric în timpul formarii statelor nationale. Atat Madison, cat si Mill (si multi altii) ofera reflectii importante cu privire la dimensiunea si la natura - sau, mai bine zis, cultura - comunitatilor în care actioneaza institutii democratice; Madison vorbeste despre un spatiu în care exista „acorduri de loialitate”, Mill despre „nationalitate”. Democratie fara democrati Indiferent cum este numit spatiul traditional al institutiilor democratice, cel putin dintr-un punct de vedere european, este cert ca el începe sa piarda rapid teren fata de deciziile importante: Banca Centrala Europeana este cea care decide ratele dobanzii; NATO este cea care planifica atacurile aeriene; FMI este cel care decide cine trebuie sau nu sa primeasca un ulterior ajutor din partea comunitatii internationale. În aceste cazuri, cel putin, ne confruntam cu institutii. Dar exista decizii la fel de importante care sunt luate de organisme mai putin definite, ca de pilda atunci cand o societate japoneza decide sa investeasca în Galles mai degraba decat în Normandia, sau cand un speculator american profita de cea mai propice ocazie pentru a da peste cap Sistemul Monetar European si, procedand astfel, încaseaza miliarde de dolari. Uneori se pare ca cele care dicteaza legile sunt „pietele” în întregime anonime. Este important de amintit, la început de secol XXI, ca statul national este înca spatiul politic cel mai important. Poate sa-si fi pierdut o parte a fortei sale, dar ramane oricum comunitatea cea mai importanta pentru majoritatea oamenilor. Pentru cine a scapat de putin timp de dominatia imperialista, cum sunt statele foste comuniste din Europa centrala si rasariteana, statul national nu întruchipeaza doar suveranitatea, ci si libertatea. Trebuie sa fim atenti însa si la falsa democratie ai carei reprezentanti, în realitate, nu dau ascultare glasului oamenilor. Republica de la Weimar a fost corect definita o democratie fara democrati - si acesta este unul dintre motivele pentru care nu a durat. Contrariul sau ofera probabil sperante mai mari. Desi nu putem avea o democratie mondiala si nici chiar europeana, cel putin îi avem pe democrati: persoane constiente de propriile lor drepturi, care iau în serios responsabilitatea de a-i apara în mod activ, conchide autorul. Avvenire