Murat, primul comandant de cavalerie al Europei

La 25 martie 1767, la Labastide-Fortunièr, astăzi Labastide-Murat lângă Cahors, în departamentul Lot, s-a născut Joachim Murat, cel care avea să devină cel mai faimos şi cel mai valoros comandant de cavalerie din istorie. A fost mare duce de Clèves şi de Berg, mareşal al Împeriului francez şi rege al Regatului celor Două Sicilii din 1808 până în 1815. A fost căsătorit cu Caroline Bonaparte, sora cea mai mică a lui Napoleon Bonaparte.

Fiul unui hangiu modest care mai avea zece copii, Joachim Murat a primit totuşi o educaţie timpurie la seminariile teologice de la Cahors şi  Toulouse, înainte de a se înrola într-un regiment de vânători călare. După ce s-a înrolat în anul 1797, s-a dovedit instruit, dar indisciplinat şi, din cauza insubordonării, în 1789 a fost nevoit să părăsească armata şi să se întoarcă în regiunea sa natală.

Murat a profitat de întoarcerea sa acasă pentru a asista şi a participa la reuniunile cluburilor revoluţionare. Şi-a reprezentat departamentul la Paris. În ianuarie 1791, a fost reintegrat în cadrul armatei.  Ambiţios şi talentat, a devenit şef de escadron în 1793. 

S-a făcut remarcat în timpul insurecţiei regaliste din Paris, servind sub comanda generalului Bonaparte. Acesta a apreciat calităţile de comandant de cavalerie ale lui Murat şi l-a luat cu el în campania din Italia din 1796-1797, unde a făcut minuni de vitejie în fruntea cavaleriei sale uşoare. Murat a condus cavaleria franceză în bătălia de la Marengo, ceea ce i-a adus mari onoruri. La fel ca Bonaparte, s-a evidenţiat în luptele din Italia, distingându-se în bătăliile de la Roveredo şi Bassano, la Dego şi Mondovi.

Relaţia sa cu Bonaparte a fost în continuare foarte bună, astfel că l-a însoţit pe general în campania din Egipt şi în campania din Siria, câştigând gradul de general de divizie, după faptele sale de arme din bătăliile de la  Alexandria, Piramide, Cairo, Sain-Jean d’Acre şi Abukir.

În următorii ani, Murat s-a aflat aproape tot timpul în anturajul lui Npoleon Bonaparte, însoţindu-l în  1799 la plecarea din Egipt, apoi contribuind la succesul loviturii de stat de la 18 brumar. A urmat o serie de posturi de comandă, dintre care se distinge cea de comandant al Diviziei Militare din Paris.

În 1800, s-a căsătorit cu Caroline, una dintre surorile lui Bonaparte. Căsătoria civilă cu Caroline a fost celebrată la Montefontaine. Cuplul s-a instalat la hotelul Brionne şi, la 27 ianuarie 1801, Caroline a primit de la soţul ei cadouri care proveneau din tributul de după armistiţiul de la Foligno. În aprilie, cuplul se afla la Florenţa. În iulie 1801, Murat a fost numit general şef al armatelor din Republica cisalpină şi a fost responsabil cu pregătirea sosirii suveranilor Etruriei, Louis şi Marie-Louise, pe care i-a primit în Palatul Vechi din Florenţa. Trimişi ulterior la Milano, Murat şi soţia lui au revenit la Paris pentru naşterea celui de-al doilea copil, o fetiţă pe care au botezat-o Letizia. Murat şi Caroline s-au căsătorit religios la 4 ianuarie 1802, în acelaşi timp cu cuplul Louis Bonaparte şi Hortense de Beauharnais. În 1803, Joachim Murat a fost numit de Napoleon guvernator al Parisului şi comandant al primei divizii militare.

În mod deloc surprinzător, Murat s-a aflat pe lista celor optsprezece generali cărora, în 1804, le-a fost acordat titlul de mareşal al nou-creatului Imperiu francez. La debutul campaniei din 1805, Murat a fost numit comandant al Rezervei de Cavalerie a Marii  Armate, având sub comanda sa patru comandanţi de cavalerie cu nume răsunătoare: Walther, Kellerman, Nausouty şi d’Hautpoul.

Murat s-a distins la Ulm pe 30 noiembrie şi mai ales în bătălia de la Austerlitz, din 2 decembrie, unde l-a susţinut pe mareşalul Jean Lannes împotriva generalilor Bagration şi Liechtenstein, ceea ce i-a adus titlul de Mare Duce de Clèves şi de Berg. În această calitate, în cadrul Confederaţiei Rinului, Murat a avut ocazia să promoveze căsătoria nepoatei lui de frate, Marie-Antoinette Murat, cu prinţul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, bunicul celui care avea să devină regele Carol I al României.

Napoleon a creat, înainte de Austerlitz, o rezervă de cavalerie de 22.000 de oameni, organizată în două divizii de cuirasieri, două divizii călări de dragoni şi două divizii de dragoni şi cavalerie uşoară, toate sprijinite de 24 de piese de artilerie. La Austerlitz, în timpul „Bătăliei celor trei împăraţi”, mari mase de cavalerie franceze şi ruse s-au ciocnit teribil, Napoleon aruncând în luptă propria sa cavalerie de Gardă. Superioritatea numerică a ruşilor a făcut ca rezultatul ciocnirii să fie indecis. În  partea de nord a câmpului de luptă, francezii se aflau în dificultate. Cavaleria grea a prinţului de Liechtenstein a început să asalteze forţele mai uşoare de cavalerie ale lui Kellerman.  Acesta din urmă a fost nevoit să se retragă în spatele unei divizii de infanterie. În acest moment al bătăliei, Murat a hotărât că a sosit clipa în care cavaleria rusă trebuia terminată o dată pentru totdeauna. Joachim Murat  a aruncat în luptă două divizii de cuirasieri. Lupta corp la corp care a urmat a fost crâncenă şi de durată, însă în final cea care a triumfat a fost cavaleria lui Murat.

Sprijinul venit pentru Kellerman din partea cuirasierilor lui Murat a fost decisiv.

Pentru mareşalul Murat a început o serie aproape neîntreruptă de campanii; cea din Prusia, din 1806, a fost o nouă ocazie pentru Murat de a-şi arăta talentele militare, în fruntea corpului său de cavalerie. A învins un corp prusac la Saalefeld, apoi s-a luptat cu vitejie la Jena şi într-o serie de alte bătălii minore, în urma cărora a făcut un număr enorm de prizonieri.

În campania din Polonia, din 1807, a participat la bătăliile decisive de la Eylau şi Friedland. Este de notat că la Eylau (9 februarie), Murat a salvat armata franceză de la înfrângere, conducând cea mai mare şarjă de cavalerie din istorie (între 12.000 şi 14.000 de oameni) împotriva ruşilor comandaţi de Bennigsen. Deşi unii istorici critică dur modul în care Murat a condus această şarjă masivă, este recunoscut faptul că această acţiune a oprit pentru câteva ore înaintarea infanteriei ruse, întorcând în acest fel sorţii bătăliei.

La Eylau, pentru a evita înfrângerea, Napoleon a aruncat în luptă întreaga cavalerie franceză, nu mai puţin de 80 de escadroane, sub comanda lui Murat. Această şarjă masivă condusă de Murat s-a soldat cu pierderi grele pentru cavaleria franceză, nesusţinută de infanterie, dar a reuşit să dea peste cap prima linie inamică şi astfel a întârziat înaintarea ruşilor.

Anul 1808 a fost unul important pentru Marele Duce, acesta conducând represiunea împotriva revoltei din Madrid, izbucnită la 2 mai,  după care soţia sa a primit regatul Neapolelui, Murat devenind astfel rege al regatului din sudul Italiei. Printre reformele noilor suverani s-au numărat abolirea relaţiilor feudale şi implementarea drepturilor civile prin adoptarea Codului lui Napoleon.

În anul 1812, Murat i s-a alăturat din nou lui Napoleon pentru dezastruoasa campanie din Rusia. Regele Neapolelui a comandat întreaga cavalerie de rezervă, împărţind uneori comanda cu fostul său aghiotant, generalul Emmanuel de Grouchy, şi s-a achitat de îndatoriri la Smolensk, Moscova sau Berezina. Neobosit, ca în Italia sau în Egipt, După cele şaizeci de bătălii la care luase parte, Murat a străbătut Moscova fără să se oprească în fruntea cavaleriştilor săi.

Atunci când Napoleon s-a întors în Franţa, acesta a lăsat comanda resturilor armatei franceze lui Murat. Cu toate acestea, Murat a avut un conflict violent cu Davout şi alţi mareşali care i-au contestat autoritatea, reproşându-i faptul că planurile sale sunt exaltate şi nerealiste, acuzaţie perfect îndreptăţită. Comanda Marii Armate a fost preluată de mareşalul MacDonald, deoarece Murat a decis să se întoarcă la Neapole.

Deşi relaţiile cu Napoleon se deterioraseră, Murat i s-a alăturat din nou în timpul campaniei din Germania, fără a putea împiedica înfrângerea finală de la Leipzig, din 1813. În urma acestei bătălii, Murat a părăsit din nou armata franceză, pentru a se întoarce în regatul său. A ezitat între loialitatea pe care i-o datora împăratului şi datoria faţă de interesele propriului său regat. Abdicarea lui Napoleon din 1814 l-a scutit, cel puţin pentru moment, de această dificilă alegere.

Problema a redevenit de actualitate la revenirea lui Napoleon în Franţa. Murat a decis în sfârşit să îşi susţină fostul suveran şi a declarat război Austriei. A  fost însă învins definitiv şi şi-a pierdut tronul Revenit în Franţa, Murat a sperat că împăratul îl va rechema pentru a-i oferi comanda cavaleriei. Napoleon a considerat însă că mareşalul l-a trădat şi că nu mai putea avea încredere în el.

Mareşalul Murat a fost capturat de trupele loiale regelui Bourbon al Neapolelui, în timp ce încerca să-şi recucerească regatul.  Pe 13 octombrie 1815, o curte marţială napoletană l-a condamnat la moarte, sentinţa fiind executată pe loc. Mareşalul Murat a fost executat la Pizzo, în Calabria. Ultimele sale cuvinte au fost: „Soldaţi, făceţi-vă datoria! Trageţi în inimă, dar lăsaţi-mi faţa neatinsă.” Din şapte gloanţe care l-au lovit, unul i-a făcut praf maxilarul. Deşi există un monument în memoria mareşalului la cimitirul parizian Père Lachaise, locul unde se află rămăşiţele lui Murat este necunoscut, cel mai probabil fiind că trupul său a fost aruncat în mare, după execuţie.  

Foarte probabil, Joachim Murat a fost cel mai faimos şi cel mai valoros comandant de cavalerie din istorie. Lăudat pentru curajul şi capacitatea sa de a conduce oameni, Murat a fost deseori criticat pentru impetuozitatea şi avântul său uneori necugetat. Este de notorietate faptul că mareşalul era incapabil să citească o hartă şi nici nu se obosea să care cu el vreuna.