Muntele Athos, locul în care minunea are caracter de normalitate

Când spui Muntele Athos se face linişte, pentru că minunile nu se pot descrie în cuvinte. Oricâte cărţi s-ar scrie despre acest subiect, şi oricât talent ar avea cineva să explice câte a văzut şi câte a trăit pe Muntele Sfânt, e prea puţin pentru a se face înţeles de cineva

care n-a călcat pe Athos.

Muntele Athos este locul în care minunea are caracter de normalitate, este locul din care credinţa şi rugăciunea se înalţă parcă spre cer cu atâta forţă, încât parcă au menirea să-l asurzească pe Dumnezeu pentru a-i distrage atenţia şi pentru a-L face să ne rabde şi să ne ierte pe toţi ceilalţi pentru răutatea, superficialitatea, mândria, necredinţa şi toate celelalte. Pe Muntele Athos se ajunge doar cu vaporul, iar după o oră de mers în compania delfinilor şi a pescăruşilor care îţi ciugulesc din mână dacă întinzi o bucată de pâine, apar primele „staţii” la mănăstirile aflate pe malul mării. Dar până să ajungi acolo, realizezi că se întâmplă mari minuni, chiar şi în zilele noastre. Mai exact, vaporul merge paralel cu o porţiune imensă de dealuri „rase”, fără vegetaţie, şi abia când ţi se atrage atenţia „uite, se reface vegetaţia”, vezi ici-colo câte un pâlc de verdeaţă.

Iar acum vine povestea reală: în urmă cu câţiva ani, cineva s-a dus la o mănăstire şi a ameninţat că dacă nu este primit, dă foc pădurii. Cei de acolo nu l-au luat în seamă, iar acel nebun s-a ţinut de cuvânt, provocând un incendiu de proporţii, care nu putea fi stins din cauza terenului extrem de accidentat şi fără căi de acces. Văzând că nu există nicio şansă de a opri pârjolul, călugării de la toate mănăstirile de pe Athos s-au înţeles şi au ieşit cu icoanele la rugăciune. Iar în scurt timp s-au adunat norii exact deasupra incendiului şi a plouat până când s-a stins şi ultima scânteie.

În momentul în care păşeşti pe Muntele Athos, totul ia parcă o altă dimensiune. Fiind înconjurat de călugări, de icoane făcătoare de minuni, de sfinte moaşte, şi de peisaje ireale, pentru că ai în raza vizuală marea, întinderi de flori, păduri şi Vârful Athon cu zăpadă pe creste, te rupi parcă de tot ce-i lumesc şi de toate cele cu care eşti obişnuit.

Există o reţea labirintică de drumuri neasfaltate care fac legătura între mănăstiri şi schituri, la care se ajunge doar cu maşini de teren, pentru că distanţele sunt foarte mari şi altfel ai nevoie ore bune de mers pe jos. Mirarea este la tot pasul, începând cu peisajele, un miros aparte oriunde te-ai duce (pe care unii îl percep floral, alţii ca mirosul de mir, alţii ca mirosul de tămâie), arhitectura, lumina şi seninătatea din privirile călugărilor, rânduiala din mănăstiri etc., toate contribuie şi te fac să te simţi mai aproape de Dumnezeu şi de Maica Domnului – „Împărăteasa şi Protectoarea Sfântului Munte”. Iar poveştile şi lucrurile miraculoase sunt la tot pasul. De exemplu, la câţiva metri de locul unde se sparg valurile mării, există un izvor cu apă rece şi dulce, poziţionat sub nivelul apei mării, numit „Izvorul Maicii Domnului”.

Aici este locul unde călugării au întâmpinat la mal icoana Portăriţa, care a venit singură pe mare, stând dreaptă pe luciul apei. Şi dacă tot vorbim de izvoare miraculoase, nu putem să nu amintim de Izvorul Sfântului Atanasie. Povestea spune că Sf. Atanasie, la îndemnul Maicii Domnului, a dat cu toiagul în piatră şi de acolo a ţâşnit apa numită şi azi „Aghiasma Sf. Atanasie”. Tocmai pentru că izvorul are un debit foarte mare, se pune că unii au încercat să facă o moară acolo, dar pentru că demersul era cu scopul să aducă venit, ca prin minune, izvorul a secat. Apa a revenit în momentul în care instalaţia pentru moară a fost dezasamblată.

Pelerinii care ajung pe Sfântul Munte au ocazia să vadă şi să se închine la cea mai mare bucată păstrată din lemnul Sfintei Cruci, la Brâul Maicii Domnului, la moaştele marilor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, dar şi la numeroase icoane făcătoare de minuni ale căror poveşti sunt uluitoare. De exemplu, în altarul Mănăstirii Vatoped se află o icoană care a fost ascunsă de un călugăr într-un puţ, la năvălirea păgânilor. Călugărul respectiv a pus în faţa icoanei o lumânare, apoi a fost luat prizonier de păgâni. S-a întors după 72 de ani la mănăstire, şi când le-a spus călugărilor de icoana pe care a ascuns-o, a găsit-o în acelaşi loc, iar lumânarea era încă aprinsă. Iar poveşti ca acestea sunt la tot pasul.

Pe Muntele Athos se mănâncă doar dimineaţa şi seara, dar toţi pelerinii care merg acolo spun pe propria piele că „efectiv nu simţi că îţi este foame sau sete!”. Călugării chiar dacă au programul şi rânduiala lor, se ocupă cu ospitalitate şi cu blândeţe de vizitatori.

O altă „ciudăţenie” pe care o simt pelerinii pe pielea lor este că deşi toţi ajung obosiţi de drumul spre Athos, se pot trezi fără probleme la 3 sau 4 dimineaţa pentru a participa la slujbe, şi timpul trece fără să-ţi dai seama până la ora 8.

Toţi cei care ajung pe Sfântul Munte au parte de experienţe unice şi nu ai cum să nu-ţi doreşti să te reîntorci, pentru că aici totul este simplu, dar profund, natural, dar miraculos, liniştit, dar excepţional. De exemplu, la despărţirea de unul dintre călugării căruia i-am cerut o indicaţie simplă despre o anumită locaţie pe care o căutam, am rămas fără cuvinte când, după o binecuvântare, mi-a spus: „vă rog frumos să mă iertaţi dacă v-am supărat cu ceva!”. Asta, pentru că pe Muntele Athos, dincolo de cuvinte, este rugăciunea, credinţa şi nădejdea în Bunul Dumnezeu şi în Maica Domnului cu toţi sfinţii!