Curs valutar
Euro
4.5680 RON
Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc
1.4823 RON
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
bonta emese pe 29.02.2024 la 09:22
Domnilor ziaristi, sunteti intr-o grava eroare din nou, sunt in muzeu de pe vremea lui Ceausescu, domnul Alexa 
G. Buju pe 16.01.2024 la 01:04
Felicitari lui !
Bun si de cinste Morosan !!
De mirare e ca polutucii din acelashhh aluat moroseni nu fac
Pompiliu Barbu pe 14.11.2023 la 16:08
Un om deosebit! De ar face fiecare roman pe sfert din ce a facut acest om Romania ar fi departe!
Nelu Botiș pe 29.09.2023 la 14:27
1. Stimate domnule Teremtus, cu tot respectul, vreau sa va comunic faptul ca Bonta Emese nu va respecta.
2.
Luni , 19 Martie , 2012
Munda, înfrângerea finală a pompeienilor
Bătălia de la Munda a avut loc la 17 martie 45 î.Hr., pe câmpiile de la Munda, din sudul Spaniei de astăzi. Aceasta a fost ultima bătălie din războiul civil al lui Cezar împotriva armatelor liderilor republicani optimates. În urma acestei victorii şi a morţii lui Titus Labienus şi Gnaeus Pompeius (cel mai mare fiu al lui Pompeius), Cezar a putut să se întoarcă la Roma şi să conducă statul roman ca dictator.
Republicanii conservatori îl avuseseră în frunte la început pe Pompei, până la bătălia de la Pharsalus în 48 î.Hr., urmată la scurt timp de moartea acestuia. În aprilie 46 î.Hr., forţele lui Cezar au distrus armata pompeiană în bătălia de la Thapsus. După aceasta, opoziţia militară faţă de Cezar s-a limitat la Hispania (Peninsula Iberică). În primăvara lui 46 î.Hr., două legiuni din Hispania Ulterior, formate mai ales din foşti veterani pompeieni din armata lui Cezar, s-au declarat în favoarea lui Gnaeus Pompeius (fiul lui Pompei cel Mare) şi l-au gonit pe proconsulul lui Cezar. În curând, lor li s-au alăturat resturile armatei lui Pompei. Aceste forţe au fost comandate de fraţii Gnaeus Pompeius şi Sextus (fiii lui Pompei) şi de priceputul general Titus Labienus, unul dintre generalii de încredere ai lui Cezar în timpul războaielor galice. Folosind resursele provinciei, ei au reuşit să strângă o armată de trei legiuni. Acestea erau cele două legiuni de veterani plus încă o legiune recrutată din rândurile cetăţenilor romani şi locuitorilor din Hispania. Ei au preluat controlul asupra întregii provincii Hispania Ulterior, inclusiv asupra importantelor colonii romane Italica şi Corduba (capitala provinciei). Generalii lui Cezar, Quintus Fabius Maximus şi Quintus Pedius nu au riscat o bătălie şi au rămas în tabăra de la Oculbo, la circa 56 km est de Corduba, cerând ajutorul lui Cezar. Astfel, Cezar a fost obligat să plece din Roma spre Hispania pentru a trata problema fraţilor Pompeius. Cezar a luat cu el două legiuni de veterani (X Equestris şi V Alaudae) şi câteva alte noi legiuni (inclusiv III Gallica şi VI Ferrata), dar a trebuit în principal să se bazeze pe recruţii deja prezenţi în Hispania. Cezar a parcurs cei 2.400 km de la Roma la Obulco în mai puţin de o lună, ajungând la începutul lui decembrie (a scris şi o scurtă poezie, Iter, în care şi-a descris călătoria). Cezar l-a chemat alături de el pe nepotul lui, Octavian, dar din motive de sănătate, acesta i s-a putut alătura doar după încheierea campaniei. Profitând de sosirea sa surprinzătoare, Cezar a reuşit să despresureze cetatea Ulipia (un oraş care-i rămăsese loial şi care fusese asediat fără succes de Gnaeus Pompeius), dar nu a reuşit să cucerească Corduba, apărată de Sextus Pompeius. În urma sfatului lui Labienus, Gnaeus Pompeius a hotărât să evite o luptă deschisă, iar Cezar a fost obligat să ducă o campanie militară pe timp de iarnă, şi trebuind să obţină hrană şi adăpost pentru soldaţi. După un scurt asediu, Cezar a cucerit oraşul fortificat Ategua; a fost o lovitură importantă pentru moralul şi încrederea pompeienilor, iar unii dintre aliaţii din regiune au început să treacă de partea lui Cezar. O altă luptă, dată lângă Soricaria, la 7 martie, a mers favorabil lui Cezar; mulţi romani din tabăra pompeiană au început să se pregătească să dezerteze, iar Gnaeus Pompeius a fost obligat să renunţe la tactica tergiversării şi să iasă la luptă. Cele două armate s-au întâlnit în câmpiile de la Munda, în sudul Spaniei. Armata pompeiană se afla pe un deal cu pante line, la mai puţin de 1,5 km de zidurile Mundei, pe o poziţie uşor de apărat. Cezar a venit cu un total de opt legiuni (80 de cohorte), cu 8.000 de călăreţi, în vreme ce Pompeius comanda treisprezece legiuni, 6.000 de pedestraşi înarmaţi uşor şi circa 6.000 de călăreţi. Mulţi dintre soldaţii republicani capitulaseră deja în faţa lui Cezar în campaniile anterioare, după care i se realăturaseră lui Pompeius: ei aveau să lupte cu disperare, temându-se că nu vor mai fi iertaţi a doua oară (Cezar chiar executase în trecut prizonierii). După un plan nereuşit de a-i atrage pe pompeieni la poalele dealului, Cezar a ordonat un asalt frontal (prin cuvântul „Venus”, zeiţa despre care spunea că-i este străbună). La început, niciuna din părţi nu era în avantaj, iar generalii au plecat din posturile de comandă şi au intrat ei înşişi în luptă. Cezar însuşi avea să spună că de multe ori luptase pentru victorie, dar la Munda a trebuit să lupte pentru viaţa lui. Cezar a comandat flancul drept, unde lupta din greu legiunea sa preferată, Legio X Equestris. Datorită exemplului dat de Cezar, legiunea a zecea a început să împingă forţele lui Pompeius.
Conştient de pericol, Gnaeus Pompeius a scos o legiune din flancul său drept pentru a-l întări pe cel stâng. Imediat ce flancul drept pompeian a fost slăbit, cavaleria lui Cezar a lansat un atac decisiv care a întors soarta bătăliei. Regele Bogud al Mauretaniei cu cavaleria sa, aliată cu Cezar, a atacat spatele taberei pompeiene. Titus Labienus, comandantul cavaleriei pompeiene, a văzut manevra şi s-a deplasat pentru a-i intercepta. Din păcate pentru Pompeius, legionarii lui au înţeles greşit situaţia. Deja presaţi puternic pe flancurile stâng (Legio X) şi drept (şarja de cavalerie), ei au crezut că Labienus se retrage. Legiunile pompeiene au rupt rândurile şi au fugit în dezordine. Deşi o parte dintre aceştia a reuşit să se refugieze între zidurile cetăţii Munda, mulţi alţii au fost ucişi. La sfârşitul bătăliei, 30.000 de pompeieni erau morţi pe câmpul de luptă; pierderile de partea lui Cezar au fost mult mai mici, doar aproximativ 1.000. Toate cele treisprezece stindarde ale legiunilor pompeiene au fost capturate, semn al victoriei totale. Titus Labienus a murit în luptă şi a fost înmormântat cu onoruri de Caesar, în timp ce Gnaeus şi Sextus Pompeius au reuşit să fugă de pe câmpul de luptă. Cert este că lupta de la Munda nu a fost una secundară. Zeci de mii de romani au murit acolo, iar Cezar a luptat în rândurile soldaţilor. După Munda, Gnaeus a fost prins şi executat, iar Sextus a scăpat şi a condus piraţii din Mediterană cu porturile în Sicilia, unde a fost prins de Augustus şi executat în 35 î.Hr., la zece ani după Munda. Cezar l-a lăsat pe legatul său Quintus Fabius Maximus să asedieze Munda şi a plecat să calmeze spiritele în provincie. Corduba a capitulat: oamenii înarmaţi prezenţi în oraş (mai ales sclavi înarmaţi) au fost executaţi, iar oraşul a fost obligat să plătească un bir mare.
Oraşul Munda a rezistat o vreme, dar, după o tentativă nereuşită de a rupe asediul, a capitulat, lăsând 14.000 de prizonieri. Gaius Didius, comandant naval loial lui Cezar, a vânat şi a distrus majoritatea corăbiilor pompeiene. Gnaeus Pompeius a căutat refugiu pe uscat, dar a fost prins şi executat. Deşi Sextus Pompeius a rămas liber, după Munda nu au mai existat armate conservatoare care să-i conteste supremaţia lui Cezar. La întoarcerea la Roma, relatează Plutarh, „triumful sărbătorit de el i-a nemulţumit pe romani mai mult decât orice. Căci el nu învinsese generali străini sau regi barbari, ci distrusese copiii şi familiile unora dintre cei mai mari oameni ai Romei.” Cezar a fost făcut dictator pe viaţă, deşi succesul său a fost de scurtă durată; Cezar a fost asasinat la 15 martie în anul următor (44 î.Hr.) de o nouă generaţie de oameni politici, în frunte cu Brutus şi Cassius. Atunci, însă, sistemul republicii romane se dovedise imposibil de susţinut.
Bătăliile războiului civil roman
Bătălia de la Massilia, lupte navale şi asediu terestru, 19 aprilie - 6 septembrie 49 î.Hr.; victorie a lui Cezar care anexează oraşul Massilia. Bătălia de la Ilerda, iunie - august 49 î.Hr.; victorie a lui Cezar împotriva armatei lui Pompei din provincia Hispania. Bătălia de la Utica, 49 î.Hr.; Gaius Scribonius Curio, generalul lui Cezar, îi înfrânge pe numidieni. Bătălia de la râul Bagradas, 49 î.Hr., nordul Africii; Gaius Scribonius Curio este înfrânt şi se sinucide. Victorie pentru Republica Romană, comandant Publius Attius Varus, aliat regele Juba din Numidia. Bătălia de la Dyrrhachium, 10 iulie 48 î.Hr. (azi în Albania), luptă nedecisivă între trupele lui Cezar şi Pompei, Cezar ocupă oraşul Gomphi. Bătălia de la Pharsalus, 9 august 48 î.Hr. (centrul Greciei). Pompei, înfrânt, fuge în Egipt unde este executat de faraonul Ptolemeu al XIII-lea Theos Philopator. Bătălia de la Ruspina, 4 ianuarie 46 î.Hr. (nordul Tunisiei), victorie pentru Cezar. Bătălia de la Thapsus 6 aprilie 46 î.Hr. (azi Ras Dimas, Tunisia), victorie pentru Cezar. Bătălia de la Munda 17 martie 45 î.Hr. (lângă La Lantejuela, Andalusia, sudul Spaniei), victorie decisivă pentru Cezar.
Pharsalus, victoria lui Cezar înainte de Munda
9 august, anul 48 î.e.n. Liniile lui Pompei stau imobile. Cezar, care se aştepta să fie atacat, avansează primele două linii, le opreşte la jumătatea distanţei care depăşea cele două armate şi, văzând că adversarul nu se clinteşte, porneşte el primul la atac. Abia acum şarjează călărimea lui Pompei. Călăreţii lui Cezar se retrag în ordine, cele şase cohorte de elită atacă în flanc, din faţa şi cavaleria lui Pompei este împrăştiată. Arcaşii şi prăştierii sunt masacraţi. Între timp cele două infanterii angajaseră lupta pe tot frontul. Pompei comite greşeala şi angajează toată pedestrimea. Soldaţii lui Cezar, mai bine antrenaţi, mai rezistenţi, se luptă de la egal la egal cu un adversar mai numeros şi când oboseala cuprinde amândouă taberele, Cezar aruncă în luptă linia a treia, pe care o păstrase în rezervă. Din flanc atacă şi cele şase cohorte care participaseră iniţial la respingerea cavaleriei adverse. Centrul armatei lui Pompei cedează şi lupta este pierdută. Cu mult mai înainte Pompei fugise în tabără. Cezar, neobosit, îşi îndeamnă oamenii să-i urmărească pe fugari, să-i încercuiască pe alţii; el pierde 200 de oameni, adversarul 15.000 de morţi şi răniţi, restul cazând prizonieri sau supunându-se învingătorului.
Comentariile celorlalți
Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.
Comentează acest articol
Adaugă un comentariu la acest articol.
