Multiculturalitate împotriva xenofobiei

 „Mai aveţi 5 minute”, ne-a reamintit profesoara. A sunat ca un gong. Ne-am uitat unii la alţii şi, tacit, am decis să continuăm examenul fără să ne gândim la încărcătura emoţională pe care o purta anunţul profesoarei de Structuri ale Limbii Portugheze.

4 luni, 5 continente, 27 de naţionalităţi, un lucru în comun: limba portugheză. O sinteză a unui anotimp de multiculturalitate cum nu am mai experimentat până acum. Primii care au plecat, din clasa mea, au fost senegalezii. Apoi a plecat primul chinez. Venezuelanii rămân, spaniolii se împart, iar colega din India e deja pe drum. Cea mai mare parte a grupului de chinezi a plecat acum câteva zile.

Eu rămân să scriu cronica unui semestru care ne-a oferit tuturor oportunitatea de a obţine informaţii „în direct” despre culturi şi societăţi atât de îndepărtate. Am început cursul de portugheză la Facultatea de Litere a Universităţii din Coimbra în februarie. M-am alăturat grupului de avansaţi, ajutată de faptul că în ultimii cinci ani am avut în permanenţă contact cu un vorbitor nativ şi datorită celor aproape doi ani de muncă în ţări vorbitoare de limbă portugheză. Grupa noastră, C1+, după clasificarea europeană a nivelului de competenţă lingvistică, a reunit chinezi, senegalezi, spanioli, venezuelani, o indiancă şi eu, româncă. De la A1 la B2+, celelalte grupe au reunit şi ele mai bine de 20 de naţionalităţi.

Chinezii au venit cu burse de la Ministerul Educaţiei, sunt studenţi în Beijing şi Macau şi bursele sunt o investiţie a guvernului chinez în viitoarele relaţii cu ţările de limbă portugheză, în special cu Brazilia, Angola şi Mozambic, care în acest moment prezintă mai mult interes economic decât biata Portugalie ce se luptă cu criza financiară.

Venezuelanii, un cuplu, au ajuns aici în căutarea unui stil de viaţă diferit de cel oferit de regimul lui Chavez, care între timp a murit. Din ce povestesc, accesul la slujbe pe măsura competenţei şi a dorinţei de a munci e condiţionat de opţiunea politică. Dacă eşti contra, apari pe lista neagră şi îţi e refuzat accesul la anumite locuri de muncă, indiferent de faptul că eşti suficient de bine pregătit. Cum unul din ei are descendenţă portugheză, prima opţiune a fost Portugalia.

Spaniolii au venit din motive diferite, pentru a umple timpul disponibil din cauza şomajului în propria ţară, pentru a-şi întări cunoştinţele de portugheză ca parte necesară pentru a-şi exercita profesia sau pentru a mai adăuga o limbă la colecţia de limbi romanice vorbite. Indianca continua un curs întrerupt acum câţiva ani de moartea unui membru de familie, iar senegalezii erau profesori de portugheză aproape de frontiera cu Guineea-Bissau, bursieri ai Institutului Camoes.

Prima surpriză a fost structura cursului. Pe lângă evidentele ore de gramatică şi comunicare, cursul reunea ore de istorie, geografie, literatură, societate, lingvistică şi artă. Totul bine structurat pentru a ne ajuta să înţelegem limba portugheză în contextul social, istoric, geografic şi artistic. A funcţionat de minune.

La fel de preţioasă a fost şi posibilitatea de a interacţiona cu oameni de culturi diferite. În penultima oră cu aceeaşi profesoară de Structuri ale Limbii Portugheze, am discutat importanţa multiculturalităţii ca unealtă în lupta împotriva xenofobiei. Am pus pe masă prejudecăţile pe care le aveam unii despre alţii, judecând naţii întregi după unul, doi, zece sau o sută de reprezentanţi ai acestora, cu care am interacţionat de-a lungul timpului. A fost un exerciţiu de indiscutabilă valoare, să vezi cum te vezi prin ochii altor naţii şi să încerci să te eliberezi de propriile prejudecăţi atunci când aduci argumente pentru corectarea unei imagini strâmbe pe care alţii o pot avea despre tine ca reprezentant al unei etnii sau al unei ţări.

A fost un moment de intensă reflecţie şi de multă onestitate, dar mai importante au fost concluziile: nu putem judeca un popor ţinând cont de comportamentul unui singur individ, nici judecând după purtarea a zece sau o sută de cetăţeni care nu fac onoare ţării de origine. Şi chiar dacă un popor întreg, prin absurd, ar fi compus din indivizi de moralitate dubioasă sau comportament inadecvat, dar o persoană într-o mare de nesimţire se comportă cu decenţă, trebuie să îi recunoaştem meritele.

După patru luni de rutină şcolară, ni se pare că lipseşte ceva în cursul zilelor. Ne căutăm pentru o poveste pe reţelele de comunicare de gen Facebook şi recuperăm clipe din normalul zilelor când ne luptam cu pronunţia sau cu un text literar ce ne obliga să răsfoim dicţionarul la fiecare cinci cuvinte. Ne amintim de zilele de marţi când aveam ore de la nouă dimineaţa până la opt seara, cu pauză de prânz şi o pauză de două ceasuri înainte de ultima oră, timp în care încercam să traducem glume din limba noastră în portugheză încercând să păstrăm ingredientul ce avea să stârnească veselia (nu ne-a prea ieşit niciunuia, semn că mai avem de studiat).

Despărţirea nu a fost lacrimogenă, am ignorat cuvântul „adio” şi ne-am purtat cum ne rugase profesoara de Artă Portugheză, ca şi cum aceea nu ar fi fost ultima oră petrecută împreună, ci ultima oră înainte de revedere, indiferent când, peste câte zile, luni sau ani se va petrece.

Pentru pasionaţii de limbi străine, în particular portugheza, recomand cu tot dragul cursul din Coimbra. Colegii care au studiat şi în Lisabona votează şi ei pro. Oraşul ce adăposteşte a doua cea mai veche universitate din Europa e fermecător şi o să vă placă să îl redescoperiţi după orele de artă.