Muhammad Ali. Părintele Egiptului modern

Muhammad Ali, considerat a fi fondatorul statului modern egiptean, a murit la 2 august 1849, la Alexandria, în Egipt. Planurile sale, deşi nu toate concretizate, au devenit sinonime progresului şi l-au recomandat ca părintele naţiunii egiptene moderne, cel care a depus, poate, cele mai mari eforturi în sincronizarea Orientului cu Occidentul.

Născut la 4 martie 1769, la Kavala, azi în Macedonia grecească, Muhammad Ali a fost un comandant albanez al armatei otomane, care a devenit wâli (guvernator al unei provincii otomane) şi s-a autodeclarat hidiv (un fel de vice-rege) al Egiptului şi Sudanului. Datorită reformelor sale este considerat fondatorul statului modern egiptean. Dinastia pe care a întemeiat-o a condus Egiptul până la revoluţia egipteană din 1952.

Tatăl lui a fost comandantul unei mici garnizoane militare; după moartea acestuia, Muhammad Ali a fost crescut de guvernatorul din Kavala şi în cele din urmă s-a căsătorit cu o rudă a acestuia, cea care avea să fie mama a cinci dintre cei nouăzeci şi cinci de copii ai săi.

Printre ofiţerii din armata otomană care au ajutat la alungarea lui Napoleon din Egipt a fost şi un ofiţer născut în Macedonia, Muhhamad Ali. În 1799, a participat la campania militară turcă împotriva ocupaţiei franceze şi, în fruntea unei trupe albaneze, s-a distins în timpul luptei de la Abukir, din iulie 1799.

În 1803, a pactizat cu şefii mamelucilor şi apoi cu ulemalele, destituindu-l pe guvernatorul Egiptului. Înalta Poartă l-a desemnat paşă în Egipt în anul 1805, subordonându-se doar formal puterii otomane. Începând cu anul 1805, Muhammad Ali a readus Egiptul în liga puterilor islamului şi Mediteranei. Şi-a consolidat treptat puterea, învingând armata britanică în 1807 şi masacrând circa cinci sute de conducători ai mamelucilor în 1811. Pentru a menţine forţa armatei sale, Muhammad Ali a început să recruteze ţărani egipteni.

Muhammad Ali a rămas în istorie ca primul suveran din lumea arabă care a încercat o naţionalizare, acesta confiscând terenurile aflate în proprietatea personală a supuşilor săi. Totodată, a creat un monopol asupra principalelor produse ale ţării, devenind singurul producător şi contractor. La Cairo, consiliile au fost înlocuite cu ministerele. Vechile circumscripţii au fost grupate în şapte provincii conduse de un guvernator turc şi împărţite în 64 de departamente, fiecare având în frunte un fel de prefect, adesea un localnic. Pentru a-şi consolida poziţia şi a-şi spori veniturile, Muhammad Ali a impus un dirijism foarte riguros.

Muhammad Ali a îmbunătăţit sistemul de irigaţii, de care agricultura era dependentă. Deşi analfabet, Muhammad Ali a sprijinit sistemul de învăţământ, înfiinţând chiar un minister al educaţiei, punând bazele primei şcoli de inginerie din Egipt, în 1816, şi a primei şcoli de medicină, în 1827. A promovat o politică agricolă bazată pe noţiuni ştiinţifice, introducând culturile de bumbac, aduse din India şi Sudan. În 1836 a acceptat să concesioneze terenuri necultivate turcilor şi europenilor. Fermele de stat erau lucrate de ţărani, dar guvernul era cel care indica în fiecare an ce să însămânţeze, el cumpăra recoltele şi le revindea la preţul fixat tot de el. Acest dirijism a permis dezvoltarea culturilor intensive a bumbacului cu fibră lungă, a inului, cânepii, cerealelor şi introducerea unor culturi noi, ca măslinul şi dudul. 

A fost adeptul schimbului intercultural cu lumea din vest, invitând în Egipt profesori şi medici, îndeosebi din Franţa. Conducătorul Egiptului a trimis la instrucţie şi schimb de experienţă în Europa (Italia, Franţa, Anglia şi Austria) misiuni militare şi educaţionale egiptene. Domeniile preferate de studiu erau cel militar, naval, farmacia, medicina, ingineria, artele şi meşteşugurile. De altfel, armata egipteană a fost reorganizată şi modernizată de către un colonel francez. Similar s-a procedat şi cu marina egipteană. Cu ajutorul experţilor militari francezi, a reuşit să-şi transforme soldaţii neexperimentaţi într-o armată puternică, care a devenit capabilă să înnăbuşe insurecţia rebelilor greci din 1820 împotriva Imperiului otoman.

Printre delegaţii trimişi la Paris s-a numărat şi Rifa’a at-Tahtawi, scriitor, traducător şi egiptolog, a reprezentat una dintre figurile proeminente ale renaşterii arabe în Egipt. Prezentarea sistemului de guvernare francez în cărţile sale a făcut impresie în dezbaterile şi scrierile vremii asupra sistemului egiptean.

Muhammad Ali a subordonat întreaga structură administrativă în scopul controlării întregii economii. I-a anihilat pe mameluci, dinastia anterioară conducătoare în Egipt. Într-un final, în ciuda ideilor inovatoare, acest sistem promovat a eşuat deoarece Egiptul nu dispunea de specialişti în diverse domenii economice, mână de lucru antrenată şi resurse naturale însemnate.

În 1834 a fost abolit monopolul de stat asupra ţesăturilor; întreprinderile au dobândit autonomie de gestiune şi meşteşugarii şi-au reluat lucrul la domiciliu, în schimbul unor taxe percepute pe fiecare război de ţesut. Revoluţia industrială a eşuat însă, din cauza absenţei unei veritabile elite economice şi a clasei muncitoare. Politica lui Muhammad Ali a distrus vechile grupări conducătoare, fără a facilita apariţia unor noi categorii sociale, fiindcă monopolurile au blocat naşterea unei burghezii urbane în industrie şi comerţ.

Principalele acţiuni militare conduse de Muhammad Ali au fost cea din 1811-1818, împotriva Arabiei wahhabite, apoi cea din 1820, în estul Sudanului, ambele victorioase. A urmat o a treia campanie, împotriva grecilor care luptau pentru independenţă, în care armata egipteană a colaborat cu puterea otomană. Campania s-a soldat cu înfrângerea navală de la Navarino, din octombrie 1827, în faţa forţelor navale anglo-franco-ruse.

Au urmat neînţelegeri cu puterea otomană, care nu îşi ţinuse promisiunea ca, în schimbul ajutorului egiptean în reprimarea mişcării de eliberare a grecilor, să-i ofere dreptul de guvernare asupra Siriei. În 1831, aceasta a fost cucerită de fiul lui Muhammad Ali, Ibrahim, instaurându-se o ocupaţie timp de zece ani. După înfrângerea armatei turce, a fost creat, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, un adevărat imperiu egiptean, care se întindea din Creta până în Siria şi Arabia.

Dorind să menţină balanţa puterii în regiune, un detaşament occidental sub conducere britanică a intervenit în 1840 pentru a restaura dominaţia otomană şi a restricţionat influenţa lui Muhammad Ali în Egipt. Supus presiunilor din partea puterilor occidentale, neinteresate de apariţia unui stat nou şi puternic în Egipt, în dauna Imperiului otoman, trupele egiptene au fost nevoite să părăsească Siria în final.

Deşi forţat să renunţe la teritoriile exterioare Egiptului, Muhammad Ali a reuşit totuşi să instaureze un regim ereditar. În calitate de guvernator al Egiptului a eliberat teritoriul egiptean de sub controlul turc, iar descendenţii săi au condus Egiptul până la jumătatea secolului al XX-lea. Printr-un firman din anul 1841, s-a stabilit în paşalâcul Egiptului succesiunea ereditară în familia lui Muhammad Ali, prin fiii săi Ibrahim, Tusun şi Said, un altul acordându-i conducerea Sudanului.

Muhammad Ali a fost întemeietorul unei dinastii care mai domnea în 1952, fiind supranumit „părintele Egiptului modern”.

În toată viaţa sa, Muhammad Ali a dovedit un spirit de iniţiativă, o energie şi o intuiţie ieşite din comun, fiind un lider remarcabil atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. A reluat şi a prelungit opera abia schiţată de Napoleon. A înţeles excepţionalul avantaj al situaţiei strategice a Egiptului şi a aspirat la o politică ambiţioasă, atât pentru el, cât şi pentru Egipt. Adeziunea sa la islam a facilitat răspândirea inovaţiilor către popor: el a consimţit să ia din Occident câteva dintre realizările sale tehnice şi culturale, dar a mărginit influenţa lor doar la acest rol, fără să le lase, în vreun fel, să devină mai importante decât religia sau legea Egiptului musulman, care au rămas riguros neschimbate.

Cu toate acestea, Egiptul a rămas prima dintre ţările arabe angajată într-un proces evident de modernizare, în toate domeniile. Absolutism şi centralizare au fost cele două resorturi ale politicii interne: ordinea a fost asigurată prin reorganizarea poliţiei, crearea unei circumscripţii administrative, instaurarea unor departamente ministeriale.

Odată ce sistemul a devenit funcţional, Muhammad Ali a fost liber să exploateze Egiptul după bunul său plac. A făcut un pas mai departe şi, sistematizând vechi cutume, s-a declarat stăpânul întregului pământ şi al întregului comerţ al ţării.

Suprafaţa culturilor a crescut cu o cincime, în special cea a bumbacului, la mare căutare printre britanici. Au fost instituite noi industrii, cu concursul unor cadre şi muncitori europeni; fabrici de arme, distilerii, filaturi, toate constituind un efort de a elibera Egiptul de o parte din importul de produse fabricate. Irigaţia a făcut progrese însemnate: au fost schiţate planurile unui mare baraj a cărui execuţie a început în 1842. Infrastructura a fost revigorată; au fost construite căi ferate şi drumuri. A început să se pună bazele voluminosului dosar al străpungerii istmului Suez.

Sistemele de sănătate şi educaţie au făcut progrese reale şi, ajutate fiind de misiunile franceze, au nutrit proiecte ambiţioase, ghidându-se după principiul conform căruia instrucţiunea stă la baza oricărei evoluţii materiale şi tehnice. Întemeierea unei imprimerii naţionale a pus la dispoziţia publicului arab traduceri din autori europeni, cărţi de istorie, o întreagă literatură de lucrări tehnice şi de manuale tehnice care au marcat o mare cotitură în viaţa intelectuală a unui Egipt înnoit.

Regimul a fost însă caracterizat de o administrare financiară deficitară, care a dus, ulterior, la faliment. Efortul depus în reformare, uriaş pentru vremea aceea, şi care a asigurat, de-a lungul întregii durate a domniei lui Muhammad Ali, un buget în excedent, a fost compromis din cauza lipsei de specialişti locali, de abuzurile monopolului suveran şi de rezistenţa unei ţărănimi din ce în ce mai puţin interesată în exploatarea unui sol faţă de care nu era decât uzufructuară.

Marea fisură a edificiului a fost faptul că o parte importantă din eforturile şi veniturile ţării au slujit pentru satisfacerea nevoilor armate şi marinei. Egiptul, cu aproximativ trei milioane de locuitori, susţinea cu greutate cei 130.000 de soldaţi şi 41.000 de marinari şi muncitori de arsenal. Egiptenii aveau 11 nave de război, 3 nave cu aburi şi 18 diverse alte nave.

Dincolo de insuficienţe, de excese sau pregătiri pripite, Muhammad Ali a văzut măreţia. „Fără îndoială, nu suntem încă decât nişte copii care cresc şi trebuie să ne lungim hainele ca să le aducem la măsura noastră viitoare”, spunea Muhammad Ali. Planurile sale, deşi nu toate concretizate, au devenit sinonime progresului şi l-au recomandat ca părintele naţiunii egiptene moderne, cel care a depus, poate, cele mai mari eforturi în sincronizarea Orientului cu Occidentul.