Montgisard - singura înfrângere a Leului deşertului

La 25 noiembrie 1177, la Montgisard, s-a dat bătălia dintre armata condusă de Saladin şi cea a regatului Ierusalimului. Având doar şaisprezece ani şi fiind bolnav de lepră, regele Balduin al IV-lea a putut spune lumii că viaţa sa, pe care o bănuia a fi scurtă, nu a fost în zadar. Montgisard este singura bătălie în care Saladin a fost învins de cruciaţi.

În anul 1177, regatul cruciat al Ierusalimului se afla în faţa unei crize de succesiune. Regele Balduin al IV-lea era lepros şi nu putea lăsa un moştenitor la tron. Sora lui, Sibila, era lăsată văduvă şi gravidă de către William de Montferrat, iar nobilii regatului începuseră să-i caute un alt soţ, potrivit cu rangul ei. În acelaşi timp, Filip de Alsacia, conte de Flandra, sosise în pelerinaj la locurile sfinte şi ceruse ca Sibila să fie măritată cu unul dintre vasalii săi. Filip şi Balduin plănuiau, de asemenea, o alianţă cu Imperiul bizantin pentru un atac naval asupra Egiptului; însă nici unul dintre aceste planuri nu a fost pus în plicare. Aceasta, în pofida faptului că regele a încercat să-i lămurească pe bizantini că o schimbare a taberei şi o alinaţă cu cruciaţii este mai benefică decât cu musulmanii şi că e mult mai convenabil să aplice o lovitură preventivă asupra lui Saladin în Egipt, folosind forţe navale superioare.

Între timp, Saladin plănuia propria sa invazie asupra regatului Ierusalimului, atac pornit dinspre Egipt. Aflând despre planurile lui Saladin, Balduin al IV-lea a părăsit Ierusalimul, potrivit lui William de Tir, cu numai 375 de cavaleri pentru a încerca organizarea unei apărări la Ascalon, însă Balduin a rămas blocat acolo de către Saladin care, potrivit aceluiaşi William de Tir, avea sub comanda sa 26.000 de oameni.

Însoţitorul regelui Balduin era Reynald de Châtillon, lord de Transiordania, care tocmai fusese eliberat din captivitate la Alep, în anul 1176. Reynald era un inamic înrăit al lui Saladin şi totodată comandantul armatei, deoarece regele Balduin era prea bolnav pentru o astfel de sarcină. Alături de armata Ierusalimului erau şi Odo de St. Armand, Marele maestru al cavalerilor templieri, Balduin de Ibelin, fratele său, Balian, Reginald de Sidon şi Josselin al III-lea de Edessa. O altă armată a templierilor a încercat să se regrupeze cu Balduin la Ascalon, însă au fost asediaţi de asemenea la Gaza.

Saladin şi-a continuat marşul spre Ierusalim, gândindu-se că Balduin nu va îndrăzni să-l urmărească cu atât de puţini oameni. El a atacat Ramla, Lydda şi Arsuf, însă din cauză că nu considera că Balduin prezintă vreun pericol, a permis armatei sale să se răspândească pe o suprafaţă mare, pentru a jefui teritoriile din jur. Cu toate acestea, atât Balduin, cât şi templierii, au reuşit să scape de blocade şi să mărşăluiască de-a lungul coastei, sperând să-l întâlnească pe Saladin înainte ca acesta să ajungă la Ierusalim. Saladin nu a ştiut că soldaţii săi rămaşi să-l ţină în loc pe rege au fost înfrânţi şi că trupele cruciate au pornit în urmărirea lui.

Forţele combinate ale lui Balduin şi ale templierilor l-au întâlnit pe Saladin la Montgisard, lângă Ramla, surprinzându-l complet, deoarece armata acestuia nu mai putea evita bătălia. Armata lui Saladin era total dezorganizată în momentele care au precedat declanşarea bătăliei.

Saladin şi-a reorganizat armata cât mai repede posibil, împărţind-o într-un centru flancat de două aripi înaintate, dintre care una era comandată de nepotul său, Taqi al-Din, însă cavaleria sa nu se odihnise de când plecase din Egipt, iar caii erau aproape epuizaţi de raiduri şi marşurile lungi. În timp ce Saladin îşi manevra flancurile astfel încât un deal din apropiere să îi asigure ariegarda, creştinii au atacat linia centrală.

Balduin al IV-lea a cerut ca moaştele Sfintei Cruci să fie aduse înaintea armatei sale şi, deşi grav bolnav, a îngenuncheat în faţa acestora, cerând binecuvântarea soldaţilor săi. Apoi a urmat atacul armatei cruciate, de-a lungul litoralului, loc în care armata musulmană nu avea cum să se organizeze rapid. În urma acestui atac, armata lui Saladin a fost nimicită, cruciaţii conduşi de un rege care lupta cu mâinile bandajate pentru a nu i se vedea rănile produse de lepră obţinând astfel o importantă victorie.

Musulmanii au fost puşi pe fugă cu pierderi grele, iar proviziile lor au căzut în mâinile creştinilor. Fiul lui Taqi al-Din, Ahmed, a fost omorât în luptă, iar juristul Diya al-Din Isa, un personaj important, a fost luat prizonier. Saladin însuşi a scăpat prin fugă numai datorită rapidei sale cămile de curse. Traducerile în franceza veche a scrierilor lui William de Tir, atribuite în mare parte lui Ernoul, susţin că însuşi Sfântul Gheorghe a luptat în acea zi alături de Balduin şi Raynald.

Balduin l-a urmărit pe Saladin până la căderea nopţii, după care s-a retras la Ascalon. Suportând zece zile de ploi torenţiale şi suferind pierderea a aproximativ 90% din armata sa, inclusiv garda sa personală formată din mameluci, Saladin a fost nevoit să se retragă în Egipt, hărţuit de-a lungul întregului drum de nomazii beduini. Numai o zecime din armata lui a reuşit să se întoarcă în Egipt.

Această înfrângere i-a zădărnicit lui Saladin planurile imediate de cucerire a Ierusalimului. A fost singura dată când Saladin a fost învins de cruciaţi. Bătălia a fost mai apropiată de un masacru decât de o bătălie obişnuită. Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-şi putea impune influenţa asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistiţiul dintre cele două tabere, încheiat după bătălia de la Montgisard, nu era decât o soluţie de compromis pentru ambele forţe combatante, sleite de îndelungile confruntări. Atacurile repetate ale cruciaţilor asupra caravanelor musulmane au determinat ruperea unei păci şi aşa destul de fragilă.

Saladin, temându-se de fragilitatea dominaţiei sale asupra Egiptului şi a alianţei cu vasalii săi sirieni, a răspândit ştirea că de fapt creştinii au fost cei care au pierdut bătălia; Balduin

şi-a propagandizat de asemenea victoria. Regele Ierusalimului a ridicat o mănăstire benedictină pe câmpul de bătălie, dedicată Sfintei Caterina de Alexandria, a cărei zi de serbare picase chiar în 25 noiembrie, ziua bătăliei. Cu toate acestea, victoria creştinilor de la Montgisard a fost una destul de dificilă. Roger de Moulins, maestrul cavalerilor ospitalieri, a relatat că 1.100 dintre oamenii lui au fost omorâţi, iar 750 s-au întors acasă răniţi.

După bătălia de la Montgisard, Raymond al III-lea de Tripoli şi Bohemund al III-lea de Antiohia i s-au alăturat lui Filip de Alsacia într-o expediţie împotriva cetăţii Harim din Siria. Asediul Harimului a durat până în 1178, înfrângerea lui Saladin de la Montgisard împiedicându-l să sară în ajutorul vasalilor săi sirieni. Saladin era însă departe de a fi învins.

Începând cu anul 1179, Saladin şi-a reluat atacurile asupra regatului Ierusalimului, atacuri care au culminat cu marea sa victorie, din 1187, obţinută la Hattin.   

Saladin s-a născut într-o familie kurdă din Tikrit, în anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, a deprins tainele învăţăturii la cea mai vestită şcoală musulmană, Medressa din Damasc, acolo unde a luat contact cu ştiinţele, dar şi cu arta războiului şi strategiile militare. De la o vârstă fragedă, Salah ed-Din a intrat în serviciul emirului Nur ad-Din, completându-şi educaţia cu lecţiile de luptă oferite de chiar unchiul său, Shirkuh, unul dintre cei mai temuţi şi respectaţi comandanţi de oşti ai vremii.

La numai douăzeci şi trei de ani, alături de Shirkuh, Saladin a pornit împotriva Fatimizilor din Egipt. După victorie, a fost numit mare sfetnic al califului Al-Adid, apoi vizir al Egiptului. În această calitate a reuşit să revitalizeze economia şi să reorganizeze armata Egiptului. În 1174, odată cu moartea lui Nur ad-Din, Saladin a devenit sultan al egiptenilor, declarându-şi independenţa faţă de orice alt lider musulman. S-a căsătorit cu văduva mult mai în vârstă decât el a lui Nur ad-Din, obţinând şi tronul Siriei, odată cu toate titlurile şi averea celui decedat.

După victoria de la Hattin, Saladin a cucerit Ierusalimul. Contrar tuturor aşteptărilor, Saladin nu a repetat gestul europenilor, acela de a masacra populaţia civilă, ba mai mult, el a permis tuturor locuitorilor creştini să părăsească oraşul împreună cu toată averea pe care o puteau lua cu ei.

Saladin a murit la 4 martie 1193, înainte de a împlini 56 de ani. Legenda spune că în momentul în care apropiaţii săi au desfăcut porţile visteriei în care se credea că se afla comoara monarhului, aceştia au fost uimiţi să o găsească goală. Saladin îşi împărţise toată averea săracilor, nepăstrând pentru el nici măcar banii necesari pentru înmormântare.

Regele Ierusalimului, Balduin al IV-lea, numit şi „Leprosul”, s-a născut în anul 1161. A fost fiul regelui Almaric I al Ierusalimului şi al primei soţii a acestuia, Agnes de Courtenay. „Leprosul a fost rege al Ierusalimului până la moartea sa, survenită în anul 1185. Sora sa a fost regina Sibila a Ierusalimului, iar fiul acestei surori (care i-a succedat pentu o perioadă la tron) a fost regele-copil Balduin al V-lea. Din a doua căsătorie a tatălui său a mai avut o soră, pe regina Isabella a Ierusalimului.

Balduin al IV-lea a fost căsătorit cu Godehilde de Toeni, Arda de Armenia şi Adelaida de Vasto. Cu toate că a suferit de la o vârstă fragedă de lepră şi cu toate că musulmanii se refereau la el cu apelativul „porcul”, Balduin al IV-lea a fost încoronat la vârsta de doar treisprezece ani, dovedindu-se a fi un rege energic şi un comandant militar priceput. A fost înmormântat în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim.