Mondo cane / UN SCRIITOR RUS SCRIE ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA SERGHEI GOLUBIȚKI ȘI „AURUL ROMÂNESCˮ

 Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema „Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Este cunoscător al limbilor ruse, engleze, franceze, germane, portugheze și română.

 FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI 

- (….) Așadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre subiectul din titlul postării de astăzi. (…)

- Cu alte cuvinte, în ceea ce privește „drepturile omului” avem o remarcă. Problema „aurului românesc” nu permite în niciun chip, sub nicio formă, sub niciun fel interpretări ambigue. Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială majoră pentru Rusia, anume pentru noi, într-o anumită măsură pentru România și, mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari au și intervenit pentru includerea ei în rezoluția APCE.

- De ce are această problemă o importanță principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că, în cazul României, este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce, în cazul Rusiei, această problemă ține de cu totul alt plan, anume cel moral. Dacă noi nu recunoaștem față de celelalte țări, trebuie măcar să ne spunem nouă înșine că da, suntem niște HOȚI!  Să recunoaștem că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem urmașii lui Troțki.

- Nu putem admite inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși că tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse. Este o chestiune istorică, fără nicio tangență cu politica actuală și ea nu poate acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă de Lumea Binelui și a Luminii, în condițiile în care refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat cu cinism și impertinență.

- Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea „aurului românesc”. Nu există nici cel mai mic temei să se tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, însă voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.

- În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în urmă motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica țărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și acum, nu mă interesează România, ci pe mine mă interesează doar Rusia.

- Demersul României a avut consecințe deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensivă, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

- Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

- În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să dea, pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

- La 2 decembrie, Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional, s-a apelat la experiența Franței care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.

- Pentru Rusia, procesul-verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenent Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 - ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

- Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

- Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul-verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valorii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.

- „Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

- În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

- Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român“.

- Cuvântul lui Leiba a fost lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a evidenția întreg cinismul situației, trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani, poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

- E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.

- România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică, reiese clar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

- Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU LE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?

- La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  – ultima – treaptă a iadului: pe lacul înghețat Cozit, dracii le sfârtecă capetele.

- Pentru orice creștin, nu există o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au oferit încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru îngrozitor.

- Din păcate, însă, nimănui nu-i pasă de „aurul românesc”. De Riot Pussy - da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat care ne-a încredințat toată averea sa, e așa, un fleac, „o chestiune istorică”...