Mondo Cane

Prima întâlnire dintre religie și știința modernă, petrecută în se­colul al XVII-lea, a fost una amicală. Cea mai mare parte dintre fondatorii revoluției știin­țifice erau creștini pioși, con­vinși că, în acti­vitatea lor, studiază opera Crea­torului. În secolul al XVIII-lea, numeroși oameni de știință credeau într-un Dumnezeu care făurise Universul, dar nu-l mai vedeau ca pe o persoană divină care intervine în mod activ în lume și în viața omului. În se­colul al XIX-lea, anumiți oameni de știință erau deja ostili religiei, cu toate că Darwin însuși susți­nu­se că procesul evoluției, nu însă și detaliile și particularitățile speciilor, a fost proiectat de către Dumnezeu.
În secolul al XX-lea, interacțiu­nea dintre religie și știință capătă multiple forme. Noile desco­periri științifice au repus în discuție idei religioase clasice. În replică, unii autori au venit în apărarea doctrinelor tradiționale, alții au abandonat complet tra­diția, iar ceilalți au reformulat, în lumina științei, concepte vechi și îndelung susți­nute. Intrând în noul mileniu, această proble­ma­tică suscită un nou interes prin­tre oamenii de știință, teologi, jurnaliști, ca și în rândul marelui public.
Știința și religia sunt adeseori percepute ca niște inamici anga­jați într-o confruntare mortală. Susți­nă­tori din ambele tabere continuă cu îndârjire lupta, in­citați în special de tema evo­luției. Dacă, însă, știința și religia sunt considerate ca fiind străine una de alta, ocupând do­menii separate și ținându-se, fie­ca­re, la o distanță respectabilă de cea­laltă, acest conflict poate fi evitat.
La baza religiei nu stau desco­peririle științifice, ci reve­lațiile, nu stau teoriile științifice, ci dogmele, nu stau adevărurile demonstrate, ci dreapta credință. Dar chiar și la baza științelor exacte stau adevăruri nedemonstrate (axiome), doar că acestea sunt acceptate de toți ca fiind evidente. Și nu numai începutul (baza) științelor este nedemons­trabil, ci și sfârșitul lor. Fizi­cianul W. Heisenberg (1901 - 1976), întemeietor al mecanicii cuantice, cel care a formulat relațiile de incertitudine, laureat al premiului Nobel, spunea: ,,Prima înghițitură din paharul științelor naturii te face ateu; la fundul paharului, însă, te așteaptă Dumnezeu”. Cu mult înaintea lui, filosoful și natu­ralistul Roger Bacon (1214 - 1292) spunea aproape același lu­cru: ,,Puțină știință duce la ateism; dar multă știință duce mintea la cunoașterea lui Dumnezeu”.
Într-un discurs, chimistul și biologul francez Pasteur (1822 - 1895) spunea:
,,Ce este dincolo de această boltă înstelată? Alte ceruri înstelate! Fie! Și dincolo? Mintea ome­nească, mânată de o nebi­ruită putere, nu va înceta niciodată să întrebe: ce este dincolo? ... Când această cunoaș­tere a ceea ce este mereu dincolo pune stăpânire pe priceperea omului,
nu-i rămâne nimic altceva decât
să-și plece genunchii ”.
Și într-adevăr! Ce este dincolo de viteza luminii? Ce este dincolo de 0 grade Kelvin? Ce este dincolo de haos? Și, mai ales, ce este dincolo de moarte? Există unele limi­te, dincolo de care materia nu se mai explică prin materie, legile exacte (obiective) devin relative, neadevărate, iar credința dreaptă (dar subiectivă) devine absolută, adevărată.
Știința are limitele ei, dincolo de care nu mai poți înțelege nimic decât dacă-L accepți pe Dumnezeu în calitate de Creator. Tot așa, viața are limitele ei, dincolo de care nu mai poți trăi fericit decât dacă-L primești pe Dumnezeu ca și Mântuitor. Omul religios, ca și omul de știință, trebuie deci să treacă de bariera cuvintelor și gândurilor, precum: ,,este imposibil să ...” . Iată chiar îndemnurile lui Hristos: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; ba­teți și vi se va deschide” (Matei 7,7) ... ,,Îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). ,,Cele ce sunt cu ne­putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca, 18, 27).
Se poate spune că știința își pune întrebări cu privire la relațiile de cauzalitate dintre evenimente, în timp ce religia caută să cunoască sensul și finalitatea vieților noastre. Cele două modalități de interogare ne oferă, în acest fel, perspective complementare asu­pra lumii, distincte și independente, fără ca între ele să existe vreun conflict. Însă, nu puțini sunt astăzi cei care caută un par­te­neriat mai constructiv. Aceștia consideră că știința pune întrebări la care nu poate răspunde singură. De ce există un univers? De ce este el dominat de o anumită ordine? Este rezultatul unui plan inteligent? Participanții la acest tip de dialog sunt conștienți de limi­tele domeniului lor de compe­tență și nu pretind că dețin toate răspunsurile.