Mondo Cane

În timp ce lumea întreagă este lovită de coronavirus, Cardinalul Robert Sarah, izolat la Vatican, analizează resorturile acestei crize absolut inedite:

„Acest virus a acționat ca un revelator. În câteva săptămâni, marea iluzie a unei lumi materialiste, care se credea atotputer­nică, pare că s-a năruit. Acum câteva zile, politicienii vorbeau despre creștere, despre pen­sio­nări, despre scăderea șomajului. Erau siguri de sine. Și iată că un virus, un virus microscopic, a îngenunchiat această lume care se contempla pe sine, plină de automulțumire, căci se credea invulnerabilă. Criza actuală este o parabolă. Ea descoperă cât de lipsit de consistență, cât de fragil și cât de vid era totul, tot ceea ce ei ne invitau să credem. Ne spuneau: puteți consuma fără limite! Dar economia s-a prăbușit și bursele scad. Pretutindeni este faliment. Ne pro­miteau că limitele naturii umane vor fi împinse tot mai departe, de o știință considerată trium­fătoare. Ne vorbeau de PMA (Positive Mental Attitude, atitudine mentală pozitivă) și de GPA (Grade Point Average, valoare asemănătoare cu IQ-ul, folosită de potențialii angajatori, dar nu numai), pentru a-i compara pe candidați, de transumanism, de umanitate aug­men­tată. Se lăudau în fața noastră cu un om de sinteză și cu o umanitate pe care bioteh­nologiile o fac invincibilă și nemuritoare. Dar iată-ne îngroziți, izolați, de un virus despre care aproape nu se știe nimic. «Epidemia» era un termen medieval, depășit. A devenit, dintr-o dată, realitatea de fiecare zi. Cred că această epidemie a împrăștiat fumurile iluziei. Omul, așa-zis, atotputernic apare în întreaga sa realitate crudă. Iată-l dezgolit, iar slăbiciunea și vulnerabilitate sa sunt revoltătoare. Faptul că suntem izolați la domiciliu ne va permite, sper, să ne întoar­cem din nou spre lucruri esen­țiale, să descoperim importanța raporturilor noastre cu Dumnezeu, prin urmare, locul central al rugăciunii în existența umană. Și conștienți de fragilitatea proprie, să ne încredințăm lui Dumnezeu și îndurării sale paterne. Am repetat deseori că marea greșeală a omului mo­dern este aceea că refuză să fie dependent. Omul modern do­rește să fie radical independent. El nu vrea să fie dependent de legile naturii. Refuză să fie dependent de ceilalți angajându-se la legături definitive, cum ar fi căsătoria. Consideră că este umilitor să depinzi de Dumnezeu. Crede despre sine că nu este dator nimănui, nimic. Refuzul de a se înscrie într-o rețea de dependență, de moştenire și de filiație ne condamnă să rămânem descoperiți în jungla concurenței unei economii lă­sate în voia ei. Dar totul este o iluzie.
Experiența izolării a permis multora să descopere că depindem, în mod real și complet, unii de alţii. Atunci când totul se prăbușește, se păstrează doar legăturile de căsătorie, de familie, de prietenie. Am descoperit că, în calitate de membri ai unei națiuni, suntem legați prin legături invizibile, dar reale. Și am redescoperit, mai ales, că depindem de Dumnezeu”.