Mondo Cane

Nu e doar un fenomen românesc. Se întâmplă peste tot în lume. În general, politicienii au tendința de a fura din banii publici. Asta nu înseamnă că toți o fac. În literatura economică găsim o explicație prin termenul de „stimulent”.
„Stimulentele” egalizează comportamentul, conform literaturii economice.
Dacă o amendă este mică, atunci cei care își permit pot încălca o lege. Cu cât ea este mai mare, cu atât oamenii se vor gândi de două ori înainte de a face un pas greșit. Evident, atunci când potențialul câștig este foarte mare, se pune în balanță riscul cu viitorul beneficiu necuvenit. Adică trebuie să merite acțiunea.
„Orice stimulent este în mod inerent un compromis; trucul este să echilibrezi extremele”, scriau în Freakonomics, economistul Steven Levitt și jurnalistul Stephen J. Dubner.
Literatura economică (chiar și cartea menționată) spune că aproape oricine trișează, dacă miza este corectă, chiar dacă îți spui că nu trișezi, indiferent de miză, sugerând să ne gândim, de exemplu, când am trișat la un joc de societate.

În Freakonomics sunt date două exemple, foarte detaliate, din sistemul de învățământ american despre cum trișează profesorii (în privința notelor date elevilor), făcând o paralelă cu sportul japonez Sumo (arătând că era aranjat).

Explicațiile antropologului Radu Umbreș
„Pot fi două explicații. Una, generală, este că oamenii pot să fie tentați de a profita de pe urma unor bunuri care nu le aparțin. Însă, nu toți oamenii sunt așa. Pot exista niște înclinații specifice care duc spre criminalitate (cum ar fi oportunismul, obținerea de rezultate rapid, pe termen scurt). Sau anumite contexte (cum ar fi sancțiunile reduse sau monitorizarea scăzută) pot favoriza furtul din banii publici. Un sistem netransparent, de asemenea, favorizează asemenea acte”, a declarat Umbreș.

În ceea ce privește raportul risc/ beneficiu, spune el, acesta explică până la un punct fenomenul, însă nu este suficient. Aici intervin normele sociale ca sisteme de așteptări reciproce.
„Dacă mă aștept ca orice politician în locul meu să fure, atunci o voi face mai ușor știind că este o practică recurentă și acceptată/ tolerată/ nepedepsită de societate sau de către ceilalți politicieni sau alegători”, a explicat Umbreș.
- Mai mult, dacă alegătorii au așteptarea că politicienii oricum vor fura, atunci poate apărea o selecție negativă - cei care nu sunt înclinați să fure vor evita politica (și asocierea cu furtul), lăsându-i doar pe politicienii „mânjițiˮ să candideze.
- Apoi, dacă funcționarii, cor­porațiile sau alți actori sociali au așteptarea ca politicienii să fure, vor avea așteptări conexe (să împartă cu ei o parte de pradă, să le ofere posibilitatea de a fura pentru a le obține bene­volență, etc.) ce duc la reproducerea fenomenului.

„În final, aș adăuga că există unele mecanisme sociale ce împiedică sau reduc furtul din bani publici. Frica de costuri repu­taționale (rușine, mai pe ro­mânește), oferirea de prestigiu simbolic pentru politicienii cinstiți (ranguri de noblețe, medalii, un loc în panteonul na­țional), venituri suplimentare după încheierea activității politice (lobby, speaker fees, consul­tanță). Toate acestea depind însă de o perspectivă pe termen lung, unde câștigurile întârziate sunt percepute ca fiind mai ridicate decât cele imediate”, a explicat antropologul.
Însă, spune el, cel mai important rol îl joacă efectul acesta de coordonare în jurul unor norme.

„Un politician cinstit înconjurat de politicieni hoți nu poate rezista, va fi eliminat, marginalizat sau va pierde cursele elec­torale mai devreme sau mai târziu”, a mai arătat Radu Umbreș.