Mondo Cane

Noțiunea de „toleranță” apare în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă, întruchipată în persoana lui Erasmus din Rotterdam, în efortul său de combatere a fanatismului religios. Alte personalități care s-au ilustrat în atitudinea lor consecvent tolerantă în confruntarea cu alte opinii sau reprezentări asupra lumii au fost John Locke (1632-1704), Voltaire (1694-1778) și Gotthold Lessing (1729-1781). John Locke, în „Scrisoarea asupra toleranței” („A Letter Concerning Toleration”, 1689), recomandă toleranța ca reacție față de un comportament aberant, „trebuie suportat ceea ce este contrar uzanțelor comune”. Lui Voltaire i se atribuie fraza, considerată deviză a toleranței: „Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu’à la mort pour que vous puissiez les exprimer” („Nu-mi plac ideile dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca dumneavoastră să le puteți exprima”). În drama
„Nathan înțeleptul”, Lessing apără libertatea religioasă.
Celebra toleranță a calviniștilor (Amsterdam fiind numit „orașul dizidenților”) poate fi atribuită credinței în predestinare și spiritului comercial, care au dus la o anumită indiferență benignă față de ce religie au alții.

Toleranța poate fi înțeleasă în diferite moduri:
- Poate fi adoptată în mod provizoriu sub forma unei concesii, ca manevră tactică;
- Poate reprezenta o acceptanță sau o permisiune, ca formă a unui dezinteres;
- Adevărata toleranță, în spirit umanist, înseamnă însă mai mult decât o simplă „suportare” în sensul originar, ea presupune respectul opiniei contrare și este strâns legată de libertatea persoanei. Prin toleranță, se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire și puncte de vedere, alte stiluri și moduri de viață. Astfel, garantarea necesității spiritului de toleranță depășește cu mult domeniul îngust al politicii;
- Alt punct de vedere spune că toleranța înseamnă a permite ceva ceea ce ar putea fi suprimat. Acest punct de vedere este adoptat de specialiștii în diferite tehnici persuasive și în războaie informa­ționale;
Constituțiile statelor democratice moderne garantează diverse forme ale libertății individuale și de grup ca, de exemplu, libertatea de opinie și cea religioasă. Toleranța este inclusă în „Declarația Universală a Drepturilor Omului” din 1948 a Organizației Națiunilor Unite. De aceea, una din caracteristicile societății moderne este pluralismul, precum și permanentul dialog între diverse convingeri spirituale, morale și religioase, pentru realizarea unei comunități în diversitate.
 Ce ar trebui să înțelegem prin „toleranță” ?: Un sentiment, o stare de spirit, o judecată, o trăsătură de personalitate, o atitudine sau un comportament? Poate că „toleranţă”, sau opusul lui, „intoleranţa”, presupune întregul hexagon care face ca emoțiile, trăirile, credințele, judecățile, faptele şi manifestările oamenilor să fie un tot dinamic, o rețea de cauze şi efecte interschimbătoare şi în continuă devenire. „A tolera” însemna, încă din latina clasică, „a suporta, a îndura”. „Permit, îngădui (trec cu vederea) lucruri pe care aş avea dreptul ori puterea să le opresc”, scrie, în dicționarul său, A. Scriban, în 1939. Deși atestat abia în secolul al XIV-lea în franceză, cuvântul „toleranţă”, exprimă una din virtuțile cardinale ale creștinis­mului, religia iubirii aproapelui şi a blândeții de miel. În numele acestor valori, se va ridica Erasmus din Rotterdam în apărarea celor urgisiți şi acuzați de erezie. John Locke va scrie şi el, la vremea sa, o importantă A Letter Concerning Toleration, în 1699, iar Voltaire un cunoscut Traité sur la tolérance, în 1763. Nu trebuie să confundăm însă acest concept „iluminat” nici cu nepăsarea, nici cu supunerea, nici cu indulgența, nici cu îngă­duința spiritelor moi sau indiferente, pentru că „toleranţa” se naște dintr-o lungă şi grea șlefuire rațională a impulsului primitiv. Este o operă a supraeului, înalță şi desăvârșește moral individul. Dimpotrivă, „intoleranţa” apare în ochii celorlalți ca o manifestare excesivă, nestăpânită şi intransigentă, aşa cum întâlnim la personalitățile paranoide. „Intoleranţii” resping cu suficiență şi cu duritate ideile sau faptele ce nu le sunt pe potrivă, cu o exagerată siguranță de sine asupra adevărului, cu o convingere care, deşi neunanimă, este proclamată ca universal valabilă. „Intolerantul” este falsul tribun, cu gesturile lui teatrale şi chipul pătruns de importanța ideilor ce îi răsună în cap mesianic. În toate împrejurările, dar mai ales în disputele civice, persoanele intolerante se manifestă cu iritare şi agresivitate, blocând, nediplomatic, căile de comunicare, ale înțelegerii, negocierii sau compromisului. „Intolerantul” este lipsit de flexibilitate, de arta argumentării, nu se poate purta nici molâu nici machiavelic. Ne putem întreba ce motivație îl mână: o exagerat de bună imagine de sine, autostima hipertrofiată, despotismul afectiv, disprețul pentru diferență sau propensiunea spre fanatism? Persoanele intolerante pierd întotdeauna la masa verde, pentru că nu pot transforma lozincile în argumente, urletele în voce temperată, ură pentru cei diferiţi în compasiune. Alt­minteri, iată marea lecţie a lui Voltaire: „Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu’à la mort pour que vous puissiez les exprimer.”(Nu îmi plac deloc ideile voastre, dar mă voi bate până la moarte pentru ca voi să le puteţi exprima.). Toleranța va ajunge la un nivel în care inteligentului i se va interzice să gândească pentru a nu jigni deciziile și sentimentele prostului. Politicienii au timp pentru o asemenea lectură?