MONAHUL NICOLAE DELAROHIA CĂRTURARUL MĂRTURISITOR

Născut în comuna Pantelimon de la marginea Bucureştiului, în vara anului 1912, într-o familie evreiască ce făcea parte din mica burghezie a vremii, Nicu Aureliu Steinhardt a primit din copilărie o educaţie aleasă. Tatăl său, Oscar Steinhardt, era inginer cu o înaltă pregătire profesională şi intelectuală, cu studii făcute în Elveţia la Zürich, unde fusese coleg cu Albert Einstein, fapt pentru care a ţinut ca şi unicul său fiu ce i l-a dăruit Dumnezeu să înveţe la cele mai înalte şi importante şcoli ale vremii. Astfel, după ce a urmat şcoala primară „Clemenţa” din comuna Pantelimon, s-a înscris la Liceul Spiru Haret, care era printre cele mai prestigioase şcoli de cultură generală ale vremii. Printre colegi amintim pe : Alexandru Ciorănescu, Rafael Cristescu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Dinu Pilat, Mircea Eliade ş.a. Aşa cum putem afla din autobiografia pe care a lăsat-o Mănăstirii Rohia, familia lui era într-o relaţie de prietenie cu familia preotului ortodox din Pantelimon şi se vizitau reciproc. Apropierea dintre cele două familii a avut o mare influenţă asupra formării religioase a copilului, şi, mai târziu, a tânărului Nicu Aureliu. El a fost atras din copilărie de clopotele bisericii din Pantelimon şi de colindele tradiţionale româneşti. În Jurnalul Fericirii scrie:”Clopotele au fost aşadar primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti…” La şcoală a urmat religia ortodoxă, iar părinţii au fost de acord. Astfel, prin vizitele frecvente pe care le făcea familiei, Preotul Georgescu a prins simpatie faţă de el şi i-a insuflat sentimente de dragoste faţă de Ortodoxie, iar, pe de altă parte, ora de religie ortodoxă, care o făcea cu acelaşi preot înzestrat cu mult har, şi atmosfera din şcoala românească au alimentat şi au sporit sentimentele de dragoste faţă de români şi faţă de credinţa lor. Atunci a început de fapt frumoasa poveste de dragoste dintre N. Steinhardt, poporul român şi credinţa lui. El însuşi mărturiseşte acest lucru:”Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”. Cu o astfel de zestre în suflet şi preocupat de studiu şi publicistică, îşi ia bacalaureatul, apoi licenţa în Drept, iar în 1936 îşi susţine doctoratul în Drept Constituţional sub îndrumarea prof. Mircea Djuvara , cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional”. Însă, oricâte şcoli înalte a făcut, şi oricâte limbi străine a vorbit, felul în care a privit poporul român este plin de o sensibilitate directă, necosmetizată pe care intenţionat a lăsat-o neşlefuită: „Aici e ţara lui <>, a fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeama, aici Vlad Tepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus <>iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tijghea, ca la onor; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată, gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât, care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş.)” Am menţionat câteva lucruri în ce priveşte formarea intelectuală şi primele cărămizi puse la zidirea lui creştină pentru a înţelege parcursul unei vieţi la început exclusiv culturală şi publicistică, ca mai târziu să se împartă între cultură şi credinţă, deoarece se pare că Hristos îl alesese să-i fie mărturisitor . Începutul ireversibil al încreştinării lui însă va avea loc în condiţii de asuprire şi învinovăţire, aşa cum a profeţit Mântuitorul că vor fi cei care-L vor mărturisi pe El : „Luaţi aminte, căci vă vor da pe voi în adunări şi veţi fi bătuţi…şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor… Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi…căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” Mc.13,9-11 Instaurarea regimului comunist-ateu îl va pune din nou în situaţia de a refuza să adere la „revoluţia ”comunistă din cultură îndreptată prin „internaţionalismul ei proletar ” împotriva valorilor naţionale, ceea ce va atrage după sine mari privaţiuni şi umilinţe prin slujbele modeste care i se ofereau. Nu s-a clintit însă din hotărârea lui şi nu s-a abătut de la drumul pe care l-a ales, ci era hotărât să meargă până la capăt. „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu” Lc.9,62 . În această perioadă se apropie din ce în ce mai mult de creştinismul răsăritean-ortodox. Cu prietenii pe care-i mai avea, un grup foarte restrâns, încep să viziteze mai multe mănăstiri din ţară, în special pe cele din Moldova, spre a cunoaşte viaţa creştină autentică, a se întâlni cu marii duhovnici şi a se adăpa la izvoarele Ortodoxiei, prin citirea operelor Sfinţilor Părinţi. Acum se pare ca receptase suficient de bine mesajul lui Hristos, care îl căuta şi dorea să I se descopere. Era în faţa porţii de intrare, dar încă nu era deschisă. Cheia intrării pe poarta Împărăţiei este Crucea. Crucea umilinţelor, a suferinţelor de tot felul, asupririlor, judecăţii nedrepte, a spinilor, piroanelor, biciuirilor, ocărilor, lanţurilor şi închisorii. Cei care înţeleg creştinismul aşa sunt pe calea cea bună şi nu se mai sperie de nimic. Sunt gata să moară pentru numele lui Hristos. În acest punct se găsea N. Steinhardt. Îşi dorea mult botezul creştin, dar parcă nu dorea o ceremonie solemnă între prieteni şi oameni dragi, cu felicitări si agapă. Hristos ascultase rugăciunea prin care cerea să-l primească printre ai Săi, dar ca Unul ce cunoaşte tainele inimii omului, îi ştia şi dorinţa de a pătimi şi a se împodobi cu umilinţa, nedreptatea şi suferinţa spre a deveni vrednic de numele de creştin şi demnitatea de mărturisitor al Său. Calvarul avea să înceapă în 1959, când securitatea a pornit război intelectualilor. Vizat era grupul „mistico-legionar” Constantin Noica –Dinu Pillat. N. Steinhardt este chemat în proces ca martor al acuzării. Refuză să depună mărturie, fapt pentru care este condamnat şi el la 12 ani de muncă silnică, alături de alte încă 22 de personalităţi printre care: Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova. Arestarea şi detenţia propriu-zisă a avut loc în 4 ianuarie 1960 şi va trece prin închisorile Jilava, Gherla şi Aiud. Era pregătit să se confrunte cu noua situaţie, pe deoparte prin ceea ce a înţeles a fi viaţa creştină în Hristos, iar pe de altă parte era încurajat de tatăl său, om de mare curaj şi caracter, pe care l-a şi moştenit, să nu cedez presiunilor anchetatorilor şi să nu accepte nici un târg cu ei. Sfatul tatălui său, la care se gândea fiul, că ce se va face dacă el va intra în puşcărie a fost următorul: „Dacă vei accepta să depui mărturie vei avea zile liniştite şi nopţi chinuite, dacă însă vei refuza să depui mărturie vei avea zile grele, dar nopţi foarte liniştite”. În acel moment N. Steinhardt a luat hotărârea definitivă. S-a prezentat la securitate şi a spus că acceptă mai bine închisoarea în locul libertăţii decât sa-şi trădeze prietenii. Avea 46 de ani, era tocmai 31 decembrie 1959, deci ultima zi a anului şi pentru proaspătul deţinut politic, un nou an şi un alt început de viaţă. La vârsta deplinei maturităţi a făcut o alegere raţională nu una emoţională. De altfel viaţa şi biografia lui ne arată că întotdeauna când s-a aflat la o intersecţie a ştiut pe care cale să apuce. S-a dovedit a fi voită şi de Hristos care se pregătea să-i deschidă porţile intrării în creştinism şi să-l primească cu braţele deschise într-o discreţie ciudată şi o companie nobilă, dar nefastuoasă. Exact aşa cum a înţeles N. Steinhardt intrarea în creştinism şi viaţa creştină. De altfel când era cu noi la Rohia ca monah, ne spunea mereu : „Voi, care v-aţi născut din familii creştine şi aţi fost botezaţi de mici, nu aveţi de unde să ştiţi cât este de dramatică viaţa fără Hristos. Nu ai certitudinea Învierii şi a vieţii veşnice. Eu am trăit dureros această dramă, înainte de botez” Închisoarea de la Jilava, care te înfioară numai când îi rosteşti numele, avea să devină pentru N. Steinhardt „academie şi altar ” aşa cum a spus inspirat fostul lui coleg şi prieten Virgil Ierunca. Celula nr.18 a acestei închisori în care a intrat prima dată avea să se transforme în dumnezeiesc altar de catedrală, unde smeritul Ieromonah ortodox Mina Dobzău slujea pe Hristos şi voia Lui. Voia Domnului a fost ca N. Steinhardt să ajungă în aceeaşi celulă cu Părintele Mina, iar acesta să-i facă loc în patul său pentru că toate celelalte paturi erau ocupate de cei 60 de deţinuţi care dormeau câte doi într-un pat. Primul prieten s-a comportat cu dragoste şi gingăşie creştină zicându-i :” să dormim puţin, că nu mai este mult până dimineaţă” Aşa a început povestea dintre Părinte şi noul său ucenic despre care nu ştia atunci nimic, nu ştia că este „ovrei”, aşa cum îi plăcea lui Steinhardt să-şi spună. Era, dar ce urma să devină? Un mărturisitor al lui Hristos, un „vas ales”. În perioada ce a urmat, ucenicul i-a împărtăşit Părintelui taina inimii sale şi anume dorinţa fierbinte de a fi botezat şi a deveni creştin. Pe 15 martie, după o perioadă de catehizare şi pregătire celula nr.18 avea să devină în toată modestia ei cel mai important baptisteriu din România acelui timp. Convertirea la creştinism a unui evreu, dovedea încă odată dacă mai era nevoie că Biserica lui Hristos nu poate fi încarcerată şi că atunci când ea este alungată dintre oameni ca instituţie divino-umană, se mută în interiorul inimilor celor ce cred în Dumnezeu. N. Steinhardt spunea că singura formă de rezistenţă în faţa unor regimuri totalitare şi concentraţioniste este credinţa care nu poate fi înlănţuită şi încarcerată. Scena botezului aşa cum o descrie Steinhardt mai târziu în „ Jurnalul Fericirii” este aproape teatrală dacă nu ar fi cât se poate de reală. N. Steinhardt a iubit teatrul şi marii actori, numai că de data aceasta el este actorul şi juca rolul vieţii lui: încreştinarea şi întâlnirea cu Hristos. Oricât de goală şi lipsită de frumuseţe era celula, în ea se ascundea toată strălucirea lumii:”Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar, mai ales, deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel. Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi, baia, ciubărul, tineta şi un rezervor cu apă, Părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie cu smalţul sărit, neclătită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în rezervorul purtat de el şi de un alt deţinut. La repezeală Părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid”. Martori ai botezului i-au fost toţi cei din celulă, care erau de mai multe confesiuni, astfel că botezul a căpătat un caracter ecumenic. În acel moment începea pentru N. Steinhardt o nouă viaţă pe care şi-a asumat-o cu smerenie multă, cu mulţumire şi recunoştinţă faţă de Hristos, pe care l-a mărturisit cu bărbăţie şi curaj până la moarte, şi cu o uriaşă fericire despre care vorbea cu multă convingere, spunând că un creştin nu are voie să fie niciodată trist, orice i s-ar întâmpla în viaţă, pentru că îl are pe Hristos bucuria cea veşnică. Iată mărturisirea lui din „Jurnalul Fericirii”: „ Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi ca Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul.” Hristos îi redă libertatea desăvârşită omului care a primit asupra lui chipul Său. Omul, după chipul lui Hristos are acces la toate tainele lui Dumnezeu, cu o condiţie : să poarte cu răbdare şi smernie toate ale lui Hristos. Dacă Hristos ni se dăruieşte sub trup şi sânge sub chipul vinului şi al pâinii trebuie să înţelegem că trupul şi sângele sunt cele care le-a purtat pe cruce pentru păcatele întregii lumi şi că suntem datori a primi să pătimim acceptând suferinţa dacă dorim să primim Învierea, slava şi biruinţa. El o citează pe Simone Weil o altă evreică convertită la creştinism care zice: „Cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu, înseamnă a fi părăsit de El”. Cred că astfel pot fi interpretate şi cuvintele Mântuitorului rostite pe cruce: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit”. Viaţa creştină a lui N. Steinhardt a fost fără lumini şi umbre. Era convertit în toată fiinţa lui. Dovadă este şi faptul că odată ieşit din închisoare în 1964, a început să-şi caute un loc de retragere din lume, o mănăstire. De data aceasta a venit rândul lui Constantin Noica să-şi arate purtarea de grija faţă de el. Văzând că la multe mănăstiri unde s-ar fi stabilit refuzau să-l primească din cauza presiunilor la care ar fi fost supuse, în cele din urmă, Noica, „îngerul lui păzitor” cum îi plăcea să-l numească, face o vizită la mănăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului, îl cunoaşte la Cluj pe Episcopul Justinian, după care îi recomandă lui Steinhardt să viziteze Rohia. Aşa a început o nouă poveste de dragoste, de data aceasta între evreul convertit la Ortodoxie şi o mănăstire nu prea cunoscută în ţară şi afară, dar foarte iubită şi cercetată de credincioşi pentru sfinţenia ei şi vizitată de intelectuali şi oameni de cultură pentru liniştea, retragerea şi biblioteca ei. Acestea se petreceau în 1973, deloc întâmplător. Mănăstirea Rohia îl primeşte fără să-şi facă probleme, având aprobarea Episcopului Iustinian, iar stareţul Mănăstirii, Părintele Serafim, care îi devine şi duhovnic, îi încredinţează ascultarea de bibliotecar, iar în 16 august 1980 îl tunde în monahism în taină, fără a cere vreo aprobare de la autorităţile bisericeşti pentru a se lovi de un refuz. Astfel, ultima dorinţă, aceea de a deveni monah, i-a fost îndeplinită şi, lepădând mantia de filozof, a îmbrăcat cu smerenie modesta rasă călugărească neagră, pe care o purta însă cu mult drag şi multă demnitate. Devenind Părintele Nicolae Delarohia şi ocupându-se de biblioteca mănăstirii, a continuat în acelaşi timp să scrie la diferite reviste de cultură ale vremii, laice şi bisericeşti. Până în 30 martie 1989, când s-a mutat la Domnul, a publicat 5 volume care, chiar dacă n-au ieşit cum şi-ar fi dorit, din cauza cenzurii, important este că au apărut, fiind încă o formă de mărturisire şi rezistenţă, nu numai prin credinţă, ci şi prin cultură. În această perioadă s-a născut şi volumul „Dăruind, vei dobândi” care cuprinde toate predicile rostite de la amvonul mănăstirii Rohia în dumineci şi sărbători. Era acum în cea de-a treia etapă a mărturisirii lui care îi era şi cea mai dragă. Mărturisirea lui Hristos în faţa oamenilor simpli pe înţelesul şi la nivelul lor de cunoaştere. Preţuia mult credinţa profundă a ţăranilor, a oamenilor simpli şi nevinovaţi, cu doza lor de naivitate copilărească. Cei cărora li s-a opus o viaţă întreagă prin cuvânt şi prin scris n-au avut linişte nici la moartea lui, pentru că îşi făceau probleme ca prietenii şi oamenii de cultură care vor participa la înmormântare să nu folosească acest prilej pentru a critica situaţia în care se găsea România atunci. Cu toate acestea a avut parte de o înmormântare pe măsura luptei pe care a dus-o şi a curajului cu care l-a mărturisit pe Hristos. Slujba a fost prezidată de I.P.S. Justinian, fiind plâns de obştea mănăstirii, de credincioşii din Ţara Lăpuşului, care l-au preţuit şi iubit, şi de mulţi prieteni şi oameni de cultură, iar clopotele mănăstirii, al căror dangăt îi plăcea atât de mult, l-au plâns în timp ce osemintele cu sicriul au fost purtate pe braţe de monahi şi coborâte în mormântul din cimitirul mănăstirii, unde îşi doarme somnul de veci întru nădejdea Învierii şi vieţii veşnice. La 100 de ani de la naşterea lui şi la 23 de ani de la moartea lui, Mănăstirea Rohia, care este moştenitoarea patrimoniului cultural N. Steinhardt, i-a amenajat chilia memorială, a organizat 12 ediţii ale unor ateliere de pictură, urmate de vernisarea acestora la Catedrala Episcopală „Sf. Treime” din Baia Mare, a înfiinţat „Fundaţia N. Steinhardt ” şi a publicat în parteneriat cu prestigioasa editură Polirom de la Iaşi 12 Volume din Integrala N. Steinhardt şi, iată, împreună cu Academia Română, a organizat o sesiune de comunicări dedicat Centenarului N. Steinhardt. Am dori să credem că Mănăstirea Rohia, care a devenit casa şi familia lui, şi apoi Fundaţia „N. Steinhardt” au făcut ce trebuia, astfel ca omul de cultură, convertitul la creştinism şi monahul-cărturar Nicolae Steinhardt să rămână un model pentru toţi cei în căutarea adevărului, a binelui, a frumosului, a izbăvirii şi a mântuirii prin credinţă în Hristos Fiul Dumnezeului celui viu „Calea, Adevărul şi Viaţa”. †IUSTIN HODEA SIGHETEANUL, Preşedintele Fundaţiei „N. Steinhardt”