Momente de neuitat (I)

Unchiul SEBI a fost me­zinul familiei învăță­torului Victor Cutcan, cel care, până în anii de pe urmă a fost Directorul Școlii elementare din localitatea Bonț (cum urci dealul spre Mănăstirea Nicula), acolo fiindu-i și locul de veci, pe unde trec în fiecare Toamnă, în drum spre Colocviile de la Sf. Mănăstire; eu și soția Paula îi curățim mormântul de buruieni. îi aprindem o lumânare și ne rugăm pentru odihna sufletului său, al bunicului matern pe care l-am cunoscut doar din spusele mamei și a bunicii Natalia, Natașa Borodina de domnișoară, menșevică sută la sută, sută la mie antisovietică, de prin părțile Volgăi, fugită cu noaptea-n cap din calea puterii sovietice, proaspăt instalată la putere, după cum am auzit chiar de la dînsa, în serile cu povești adevărate spuse cu har într-o căsuță modestă de la marginea orașului Gherla (nu departe de Cluj), unde și-a găsit norocul, unde a adus pe lume și crescut pe câțiva dintre cei șase copii , băieți și fete, mama Lola fiind a cincea și unchiul Sebi al șaselea, școliți fiecare după posibilități.
Pe unchiul Sebi l-am cunoscut poate cel mai puțin, deși aproape în fiecare vacanță de vară (era student la teologia Greco-Catolică din Cluj), uneori pentru mai multe zile și seri (nopți!) la rând era de-al nostru, letcan de pe Someș, rîul în care îi era drag să pescuiască până seara târziu, mai ales când îl avea ca partener pe badea Filu, un pasionat și dumnealui al acestui sport, fără asemuire pentru amândoi, mai ales când veneau acasă cu niscaiva pradă numai bună de pus pe lespede, la o cină pentru toată familia. Locul preferat, pentru o recoltă bogată era la iazul morii lui badea Moisă din capătul satului. Acolo apa era adâncă, liniștită și cu pești la vedere, chiar și la lumina lămpașului. Eu le vindeam, la preț convenabil (pentru mine...) râme culese de prin șanțuri și coropișnițe, după care scormoneam prin gră­mezile de gunoi din spatele grajdului. Câștigul era de ambele părți.
Unchiului drag îi mai plăcea la Letca și pentru că Mama Lola ne făcea de mâncare, în Duminici și-n sărbători mai ales, după rețete vieneze pe care le-a învățat la Școala postliceală de menaj SFÂNTA TEREZA din Clujul acelor ani.
Pe ulița satului, letcanii îi dădeau binețe cu Lăudat să fie Isus, domn Părinte, la care le răspundea cu Lăudat să fie în veci și... „Să trăiți cât Tricolorul”, această binețe știind-o de la tata, iar dumnealui de la comandantul primilor soldați români, care, după război ne-au călcat pe ulița satului, și pe care, bunul meu părinte i-a întâmpinat cu patrafirul la gât și, în mîna dreaptă, cu o Sfântă cruce dându-le astfel binecuvântarea. Drept răsplată, comandantul i-a oferit în dar un MÂNDRU TRICOLOR, după ce l-a sărutat mai întâi, și cu care, mai apoi Tata și-a şters o lacrimă, dându-mi-l și mie, pruncul de șapte ani, să-i sărut cele trei culori. La despărțire, domnul ofițer soldățește ne-a dat binețe cu SĂ TRĂIȚI CÂT TRICOLORUL! Amintiri, amintiri și alte... amintiri.
Într-o vară, pentru doar câteva ceasuri, ne-a făcut o vizită inopinată Domnul avocat Eugen Hațieganu, nimeni altul decât nașul meu de botez. A venit cu treburi politice prin zonă și neapărat a vrut să-și vadă finul pe care nu-l mai văzuse de câțiva ani. Pe tata l-a cunoscut cu un prilej mai special, pe vremea când era teolog la Cluj. L-a ascultat fascinat cântând la vioară, pe lângă melodii de pe la noi. Şi Serenada lui Tosseli pe care i-a cerut-o, discret, Preasfințitul IULIU HOSSU, cu intenția să o dedice distinsului oaspete. La final, Domnia Sa, profund emoționat i-a promis, drept răsplată, tânărului teolog Paul Augustin, că-i va boteza primul copil. Eu am fost acela! La masa festivă, bunul meu proaspăt tătic, tot cu ce­lebra Serenadă face un bis dedicat, firește, tot distinsului oaspete, nașul de botez al subsemnatului. Din spusele bunilor părinți, totul s-a petrecut în pragul Primăverii anului 1937, cam la nici o lună după ce-am văzut lumina zilei din pragul casei părinteşti. Cel puțin așa mi-au spus părinții, martori, clipă de clipă, la eveniment.
După plecarea inopinatului oaspete, pe unchiul Sebi a început să-l preocupe tot mai mult persoana în cauză, vrând să afle, de la tata, câte și mai câte despre ilustrul avocat Eugen Hațieganu, mai ales pro­bleme de ordin juridic, în acest sens, tatăl meu drag neputându-i fi de folos câtuși de puțin. Ce presimțiri o fi având oare?, se întrebau ai mei, cu firească neliniște. Anii au trecut, însă, în goana mare.
Peste Clujul, capitala Ardealului,
s-au abătut vremuri cumplite de care s-au făcut vinovați vremelnicii ocupanți de dincolo de Tisa. Ro­mânii clujeni, noapte de noapte se refugiau din calea lor încercând să ajungă până la Turda unde se simțeau mult mai la fereală. Și-au cam făcut de cap honvezii: ne amin­tim oripilați de scuipatul în obraz, pe stradă, ziua-n amiaza mare, a Preasfințitului IULIU HOSSU, neuitatul lor dușman de la Alba Iulia - 1 Decembrie 1918. Înaltul Prelat, spre uluirea martorilor întâmplători, la modul cel mai firesc, le-a întors și celălalt obraz. Bunicilor mei dinspre mam[, români pașnici din Gherla, le-au spart cu pietre acoperișul și geamurile casei, iar pe teologii Greco-Catolici din Cluj i-au atacat, într-o noapte, cu bolovani și ciomege, la sediul lor de-atunci, unde, azi, e Academia de Muzică „GHEORGHE DIMA”. Unchiul Sebi, teolog în penultimul an, s-a ascuns de ei taman acasă la noi aducând cu el un picior de scaun pătat cu sânge de teolog român. Și de câte n-au mai avut parte ardelenii acelor vremuri... Dar anii au trecut așa precum se știe și, încet, dar sigur, am încercat să ne revenim. Unchiul Sebi și-a terminat studiile, s-a însurat cu o învățătoare de pe lângă Gherla, care, doar după câțiva ani, din păcate, l-a lăsat văduv. Și-a văzut de preoție cu mare har până în toamna anului 1948 când regimul comunist i-a cerut să-și lepede credința în care a fost botezat, căci Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii. Astfel stând lucrurile s-a făcut agricultor pe câteva arii ale bătrânilor socrii pe care nu
i-a părăsit nici după decesul atât de timpuriu a soției dragi.
Eu între timp îmi continuam studiile la Liceul „ANDREI MUREȘANU” din Dej. Cînd am venit acasă în vacanța de vară (1952), după terminarea cursurilor clasei a IX-a, părinții mi-au dat o veste cumplită: unchiul Sebi a fost arestat, în urmă cu ceva vreme, de către securiști, împreună cu alți camarazi partizani (vreo 15 la număr, de prin pădurile Apusenilor) care, de-acolo, de prin munți și văi, au dorit să lupte aprig pentru răsturnarea regimului comunist.
După mai bine de vreo 14 ani (1950 - 1964) de chinuri, trăiți prin cele mai cumplite temnițe (Aiud, Sighet, Gherla ș.a.), în anul 1964 au fost eliberați din iadul închisorilor comuniste toți supraviețuitorii. Asta la modul general, căci unchiul Sebi a fost încarcerat între anii 1950 - 1964! După eliberare a tras, pentru o vreme, la familia surorii din Cluj, acolo unde eu l-am găsit absolut din întâmplare. Eram actor la Turda și urma să jucăm seara un spectacol pe scena Naționalului Clujan, la care spectacol mi-am invitat (ca de fiecare dată) și rubedeniile dragi în grija cărora, măicuța mea iubită
m-a dat înainte de-a face primii pași prin pulberea de stele. A doua zi am plecat cu o ocazie la Turda, după o noapte de povești cu neamurile iubite, personajul principal al nopții fiind, desigur, unchiul Sebi, în care am descoperit un mare recitator, mai ales a poemelor lui RADU GYR, (pseudonim pentru Radu Demetrescu) pe care le-a învățat direct de la autor în anii de detenție. L-am rugat (și mi-a promis...) să-mi acorde o noapte de destăinuiri, un dialog doar cu mine, mai precis. Până să-mi văd dorința împlinită, au trecut niște ani. Și nu puțini, că
le-am și uitat numărul. Unchiul Sebi și-a găsit ceva de lucru în Cluj (muncitor necalificat), animat fiind tot timpul de arzătoarea dorință
de-a deveni fruntaș în producție, fapt ce s-a și întâmplat, spre bucuria tutu­ror neamurilor din Cluj, și nu numai.
Amândoi am fost de acord ca pentru ceasurile petrecute împreună să închiriem o cameră la un hotel de-o stea sau două, unde să nu ne deranjeze nimeni.  De la bun început, ritos m-a avertizat că nu-și dorește un interviu cu mine, ci doar o simplă discuție la un pahar de vorbă. Rezon!, i-am zis.



!!!!!!!!!!!!!!!!! pana aici intra prima parte!!!!!!!!!!!!




Partea II

A trecut, însă, până în pragul renunțării, o bună bucată de timp (ani, câți oare???) până să trăim aievea ceasul revederii. Așa se spune, dar de fapt trecut-au mai multe primăveri, mereu pline de speranță. Deci, acolo unde ne-am propus de la bun început, ne-am dat drumul la amintiri. O fac și acuma, deși nu mi-e deloc ușor:

Eu: Dragă unchiule, așa precum am stabilit ATUNCI demult - n-am uitat! - nu-mi doresc un interviu cu dumneata, în sensul adevărat al cuvântului, ci doar o simplă discuție ca-ntre rubedenii dragi, care nu s-au mai văzut de ani și ani. Tema (temele-amintiri) te rog pe Dumneata să mi le propui, eu promițându-ți că n-am să-ți ies din cuvânt. Asta nu înainte de-ați mulțumi recunoscător pentru timpul pe care, iată, mi-l acorzi cu generozitate. Deci:

Unchiul Sebi: Așa va fi, precis. Revederea cu tine, după atâta amar de vreme, și mie îmi face o mare plăcere. Mai întâi și mai întâi te rog să-mi spui sincer ce vrei să faci cu casetofonul pe care l-ai pus la vedere? Sper că nu vrei să imprimi discuția noastră.
--Nici vorbă! Foarte pe scurt vreau să afli direct de la mine o preocupare frumoasă, cu care mă mândresc de ceva vreme. E vorba de un serial poetic pe care, sub patronajul Teatrului nostru, dimpreună cu un coleg și o colegă, mari iubitori de poezie și dragii de ei, îl imprimăm și-l transmitem prin megafoanele din oraș, de două ori pe lună, la orele amiezii, în două duminici. Serialul l-am numit POEZIA DIN TURN pentru simplul motiv că-l transmitem din Turnul ȘTEFAN, obiectiv turistic de mare interes, localizat în Centrul Vechi al Băii Mari. Un episod durează o jumătate de ceas și cuprinde poezii ce ne sunt la suflet, pe care le ilustrăm cu muzica cea mai potrivită din fonoteca personală. Un episod (1/2 de oră) aș vrea să-l dedic, în interpretarea de referință (glas și rostire...) a dumitale, poeziilor lui RADU GYR, poetul temnițașilor cu care, dumneata, ai fost coleg de celulă câțiva ani cumpliți, la Aiud, dacă bine îmi aduc aminte din discuțiile avute cu ani în urmă, în acea seară de pomină petrecută după descarcerare, în familia rubedeniilor noastre dragi din Cluj. Cu minirecitalul dumitale de atunci, numai cu poemele poetului temnițașilor, ne-ai emoționat până la lacrimi, iar mie mi-a rămas în casa de dinainte a sufletului. Acum te mai rog o dată să repeți momentul în fața casetofonului pentru un episod din serialul amintit, pe care îl voi acompania cu Dumitru Fărcaș la taragot acompaniat, la orgă, de către celebrul organist parizian Marcel Cellier.
Zău că va fi un eveniment cu totul special pentru noi doi, dar și pentru băimărenii, nu puțini, iubitori de poezie. Jur!
--Te-am ascultat, dragă nepoate, cu mare bucurie și emoție deopotrivă. Din păcate, din recitalul din acea seară de pomină petrecută de-a dreptul frățește cu toate rubedeniile clujene, mie mi-au mai rămas neșterse în memorie doar ISUS ÎN CELULĂ și RIDICĂ-TE GHEORGHE, RIDICĂ-TE IOANE. Doar cu acestea îți mai pot fi de folos.
--Îmi pare foarte rău, dragă unchiule. Te rog, totuși, să le imprimăm și doar pe acestea, pentru fonoteca mea de aur.
--Fie! (Au fost transmise într-un episod împreună cu alte câteva diverse P.A.)
--Superb! Mulțumesc frumos. Cu voia dumitale eu n-aș schimba subiectul și...
--Eu însă aș mai vrea să știi de la mine un mini subiect cu totul special pe care și eu l-am aflat tot de la Radu GYR, în mare taină şoptindu-ne nouă colegilor din celulă, câteva fraze din discursul lui Horthy MIKLOS rostit în piața publică din Clujul ocupat de către ai lui, mai precis în luna septembrie 1940. Cu toții cei de față l-am ascultat cu înfiorare. Eu nu-l mai țin minte, dar poate că tu căutându-l temeinic prin presa vremii de prin biblioteci, cine știe, s-ar putea să dai de acest discurs care, cred eu, nici azi citindu-l, nu ne-ar lăsa indiferenți.
--Am să-ncerc, dragă unchiule. Poate cine știe... Cam tot la temă să știi că eu, în urmă cu ceva vreme am fost la BUDAPESTA, cu un recital de poezie pentru românașii budapestani, care mai știu cât de cât să vorbească pe românește. A doua zi după recital (prezentat la Centrul Cultural Român, cu bustul lui Mihai Eminescu printre florile din fața sediului), domnul Ambasador, o minunată gazdă, m-a plimbat cu mașina prin măreața urbe, pe la cele mai importante obiective turistice, prilej cu care am văzut (doar pe dinafară ce-i drept) și Palatul lui Horthy, o somptuoasă clădire, azi fiind sediul Bibliotecii Naționale. Am privit-o, recunosc, cu mare admirație, dar fiind într-o zi liberă am fost nevoit să mă mulțumesc doar cu atît.
--Te invidiez sincer pentru toate acestea. Cine te-a invitat să susții ACOLO, un recital de poezie Românească?
--De ACOLO, nimeni. Cu ideea a fost un foarte bun prieten, Prof. Univ. CORNEL MUNTEAN, un intelectual de mare clasă și unul dintre cei mai importanți eminescologi, Domnia Sa predînd Limba Română la o prestigioasă unitate de învățământ budapestană. Apreciindu-mi recitalul m-a poftit să-l prezint și ACOLO, pentru acei cărora le e dor de casă și de Limba Română - „Mama noastră” -, vorba lui Mihai Eminescu. Această vizită, de natură poetică în primul rînd (abia la urmă și... budapestano - horthystă) m-a marcat pentru multă vreme fiindu-mi, la nevoie, leac de suflet. Cu siguranță că și spectatorilor (câteva sute) de la Centrul Cultural Român care m-au aplaudat minute-n șir cu ochii scăldați în lacrimi.
--Frumos ai zis, și eu...
--Și eu abia aștept să ne reîntoarcem la marele poet Radu GYR pe care dumneata l-ai cunoscut poate cel mai bine dintre toți năpăstuiții, colegi de celulă.
--Cam așa cred și eu cînd e vorba de relația mea cu poetul Radu GYR...
-- ... la care abia aștept, - insist! - să ne reîntoarcem.
--Fie! Ce mai vrei să afli de la mine? Dacă mă bagi în politică...
--Promit solemn că NUUU! Să ne reîntoarcem doar la prietenul dumitale numit, unicul mare poet al închisorilor, după mine.
--Adevăr grăit-ai! Ți-o spun eu care i-am citit (și memorat...) aproape toate poemele „tipărite” în mare secret, pe hârburi de sticlă. Le scotea cu grijă din memorie, și cu o așchie bine ascuțită la vârf le scria pe ciobul de sticlă uns cu săpun spre neuitarea noastră. Vecinilor din celulele alăturate le erau transmise, de către autor, prin Alfabetul Morse, cu bătăi în perete literă cu literă, din fiecare cuvânt, cu niște pietricele culese din curte. Metoda a fost omologată încă de la primele bătăi, în pe-re-te, vreau să spun.
--Ha-ha, că frumos ți-ai revenit din... confuzie. Bravo ție!
--Mi-am dat seama cu prisosință că atunci când îl descrii pe Radu GYR o faci cu mare sensibilitate, emoționant de-a dreptul. Mai înflorește-mi sufletul cum știi mai bine. Te rog!
--Deși au trecut atâția amar de ani și azi o pot spune că dacă necuratul a avut oamenii lui în temnițele comuniste, care ne-au schingiuit inimaginabil, Bunul Dumnezeu ne-a trimis în acest iad roșu, persoane și personalități care cu harul dăruit lor au fost și apostoli ai mântuirii fraților lor de suferință, căci fiecare poezie era un pașaport pentru o trecere mai lină prin infern. Noi acolo, prin harul acestora, de care am avut parte zile și nopți, ne-am convins că trupul slab nu poate trăi fără hrana spiritului mereu treaz în noi. Un emisar al cerului în acest iad a fost fără-ndoială și poetul-profesor Radu GYR, supranumit pe drept cuvânt și poetul temnițelor. Poeziile Lui erau adevărate cuminecături care te eliberau de teroarea detenției. Aceste preocupări spirituale, cu ajutorul poeziei uitai de foamea, setea, frigul și dorul de cei dragi, sufletul fiindu-ți, miraculos cuprins de un nou dor de viață. Radu GYR, apostol al speranțelor a ridicat din cenușa unei țări pustiite de focul năvălirii haitei roșii, pe toți care-i ascultau versurile.
--Superbe aprecieri, unchiule! Uneori am închis ochii și mi s-a părut că-mi vorbești dintr-un amvon.
--Și totuși despre prietenul Radu mi-ar fi drag să-i mai știi încă o calitate de excepție - solidaritatea! - dovedită cu prisosință, nouă tuturor.
--În ce fel?
--Într-o perioadă îndelungată a suferit de-o boală, atât de cumplită încât, conform regulamentului, avea dreptul ca și peste zi să stea culcat în pat în timp ce noi ceilalți eram obligați ca peste zi, până seara târziu să stăm în poziția șezut pe marginea patului metalic, tip cazarmă. Pentru a fi solidar cu noi, Radu GYR, stătea peste zi în poziția obligată pentru noi ceilalți, cu un efort inimaginabil și o stare cumplită de amețeală din cauză căreia de multe ori îl ridicam de jos în stare de inconștiență. Nu-i păsa, însă, luându-şi locul, solidar cu noi, pe marginea patului, zilnic între orele cinci dimineața și zece seara. Erau nenumărate gesturile dânsului de jertfă și dăruire pentru noi toți.
--Unchiule, țin minte că în acea seară superbă petrecută în cinstea eliberării dumitale de către noi toți, unul dintre noi mai îndrăzneț, în mod direct te-a întrebat cum a fost la... Zarca? Te-ai prefăcut că nu l-ai auzit și...
--Zău că-mi vine să mă repet! Pentru tine, însă, dar mai ales pentru cei care o să-ți citească articolul, foarte pe scurt, căci simt cum mă ia cu leșin, vreau să-ți spun c-a fost locul cel mai infernal pe care cineva și-l poate închipui. Un fel de temniță în... temniță. Regimul era al tăcerii, înfometării, al beznei absolute, al izolării totale. În acel spațiu odios nu puteai să te așezi pe ceva, ci să stai necontenit în poziție verticală, cu mâinile încătușate şi cu picioarele înlănțuite, mereu având grijă să nu faci nici cel mai mic zgomot cînd te mutai de pe un picior pe altul, în momentele de epuizare. Eu am fost izolat la Zarca pentru simplul (? - P.A.) motiv c-am convertit, la Greco-Catolici, un tînăr protestant care și-a recunoscut convertirea după o serie de schingiuiri insuportabile. Cam acelaşi regim mi s-a aplicat și mie, precum mi-am amintit, oripilat, adineauri.
--Groaznic, unchiule drag. Ai avut și dumneata...?
--Să lăsăm! Mai bine să ne reîntoarcem la Radu GYR... Nu se apleca niciodată în fața asupritorilor și n-a pactizat niciodată cu necuratul. Pentru poezia „Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane” pe care a scris-o după ispășirea primei condamnări a fost iarăși condamnat, de data aceasta cu pedeapsa capitală. Incredibil, dar foarte adevărat. Pedeapsa, însă, i-a fost strămutată, după un scurt timp, în muncă silnică pe viață.
--De câțiva ani, spre fericirea noastră a tuturor, rudenii sau simpli cunoscuți ești liber, ca pasărea cerului, cum se spune. În tot acest timp nu ți-a fost dat, măcar o dată să dai față cu careva dintre acești criminali??? Ce le-ai zice de s-ar întâmpla?
--Pe călăul Briceag, atunci securist din Dej, l-am văzut adesea plimbându-și câinele prin parcul Clujului. Niciodată nu mi-am dorit să-l abordez. Nu știu cu ce vorbe... Îi mulțumeam poate pentru că mi-a dat ocazia, pe bune, să trec prin infernul iadului roșu fără să mă mistui cu adevărat, ci doar pentru o sacră mistuire de dragul neamului și a Patriei, pentru care atîția și-au dat viața.
--Frumos ai spus și emoționant până la lacrimi, așa că...  SĂ TRĂIEȘTI CÂT TRICOLORUL!
--Ooo, da! Îți mulțumesc nespus. Mă gândesc, Doamne, ce frumos ar fi acest final al dialogului nostru, care durează de ceva vreme...
--Nu chiar... Te rog mult de tot. Prin iadul Sighetului ai trecut?
--Doar pentru o scurtă perioadă. Ne-au mutat urgent după ce ne-au prins, pe câțiva, că punem semne morților pentru a-i recunoaște mai ușor la îngropăciunea din gropile comune din Cimitirul Săracilor. Am fost pedepsiți cumplit, mai ceva ca la Aiud unde ne-am întors. De fapt, din cei 14 ani de detenție (1940 - 1964; P.A.), 12 aici i-am pătimit dimpreună cu Radu GYR, coleg de celulă de la care i-am învățat pe de rost, aproape toate poeziile, scrise acolo pe cioburi de sticlă, dar și să vorbesc germana și franceza, scris și citit, spre uimirea celor de-afară.
--Dar pe la Gherla, orășelul dumitale natal, ai fost?
--Doar pentru un an și cîteva luni. Dacă eram într-o celula de la etaj puteam să-mi văd, printre zăbrele, casa prunciei, precum părinții printre nori și stele.
--Și te-aș mai întreba ceva, dragă unchiule. În calitate de preot, de data aceasta, cum le-ai putut fi de folos, nu puțini sunt sigur, celor cu sufletele nevoite, poate chiar în ceasul de pe urmă?
--Foarte emoționantă întrebarea ta, dragă Tonicule. Îți voi răspunde pe foarte scurt în timp ce-mi voi șterge o lacrimă cu care n-aș vrea să te molipsesc. Deci: Aș vrea să știi că asistența spirituală se făcea, colegilor de celulă nevoiți, în mare taină și pericol aşijderea. Tot astfel se oficiau și Sfintele Slujbe, unele chiar de pomenire. De asemenea și devoțiunile. La-ntrebarea de-acum aproape un ceas, îți răspund acum: nu-mi aduc aminte să fi cunoscut vreun moroșan pe unde am fost târât. Dar asta nu înseamnă că au fost scutiți, că doar Sighetul a fost vestit în așa ceva, mai ales când a fost vorba de elitele și Înalții Prelați ai acestui neam, nemeritat lovit de soartă și din acest punct de vedere. N-ai vrea să punem punct discuției noastre, căci, vorba românului: Ce-i prea mult nu-i sănătos!
--Nu înainte de-a Vă mulțumi recunoscător și mai ales nu înainte de-a ne aminti de binețea moștenită de la Tata (n. 10 august 1910 - P.A.): SĂ TRĂIȚI CÂT TRICOLORUL! pe care s-o rostim din inimă pentru neamul și toate neamurile noastre.
Unchiul SEBI: AMIN!
 

Discursul regentului HORTHY la Cluj din septembrie 1940***

… „Simt o deosebită plăcere când, de aici din Cluj, salut întreaga regiune din Ardeal alipită Ungariei. După 23 de ani de grele încercări, s-a realizat acea dorință, de înfăptuirea căreia nu m-am îndoit niciodată. Și acum când, cu adevărat pot să stau pe teritoriul liber al Ardealului, sunt copleșit de marea importanță istorică al acestui moment, încât abia pot găsi cuvinte pentru a-mi exprima simțămintele. Bucuria momentului de față, din sufletul meu, se îmbină cu durerea din trecut (...) când poporul maghiar sângera în războaie. Nu războiul armat ne-a deposedat de teritoriile noastre, ci tratatul de pace. (...) Cred că frații noștri eliberați se întorc la sânul Patriei. (...) Recâștigarea acestor teritorii s-a făcut fără vărsare de sânge, în mijlocul acestei Europe în flăcări. În momentul de față, să exprimăm sincera recunoștință față de cele două state prietene: Germania și Italia.
O epocă tristă a Istoriei Maghiare este pe cale să se închidă. Sărbătorile să fie urmate de zile de lucru. Fiecare să-și ia partea lui de muncă, chiar și aceia care nu sunt unguri. Față de ei vom observa și realiza spiritul împăciuirii și al tratamentului onest. (...) Ceea ce promitem vom ține să fie respectat, deoarece concepția nobilă a națiunii noastre nu admite să ne abatem vreodată de la calea dreptății, Gândul întregii maghiarimi, azi, este aici!
Sinceri și cu o nețărmurită dragoste ne gândim la acei frați ai noștri care nu s-au întors, azi, în Patria Mamă. (...) Noi vom veghea asupra soartei lor. Recunoaștem că în momentul de față sunt supuși la grele încercări, dar sperăm că nu peste mult timp o să ia sfârșit și calvarul lor. Credem aceasta deoarece altfel îmbunătățirea relațiilor româno-maghiare nu va fi posibilă și afirmăm că, la rândul nostru vom veghea asupra intereselor românilor din Ungaria. (...)
Binecuvântarea lui Dumnezeu să ne călăuzească spre un viitor fericit și glorios. Iar pentru uralele ce mi le-ați adresat vă mulțumesc din tot sufletul”.
 

Isus în celulă*
de Radu GYR

Azi noapte mi-a intrat Isus în celulă...
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea după EL în celulă
Și-L făcea mai înalt și mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niște păduri;
Luna-L bătea cu argint pe veșminte
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub pătura sură;
    - De unde vii Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn ca să tac.
S-a așezat lângă mine, pe rogojină...
    - Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne avea urme de cuie și rugină,
Parcă purtase lanțuri cândva.
Oftând și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci...
Luna lumina doar zăbrele groase...
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Părea celula munte, părea căpățână
Și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capu pe mână
Și-am adormit o mie de ani.
Când m-am deșteptat în afunda genună
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Isus nu era nicăieri.
Am întins brațele... Nimeni! Tăcere.
Am întrebat zidul... Nici un răspuns!
Doar razele reci ascuțite-n unghere
Cu sulița lor m-au străpuns.
Unde ești Doamne? Am strigat la zăbrele;
Din lună venea fum de cățui...
M-am pipăit... și pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui.

* Recită fostul deținut politic Pr. Eusebiu Cutcan
(casetă audio din fonoteca P:A.).

 

Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!**
de Radu GYR

Nu pentru o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!
Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpșune
o claie de zări și-o căciulă de stele,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Așa ca să bei libertatea din ciuturi
și-n ea să te afunzi ca un cer în bulboane
și zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Și ca să-ți pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,
pe toate ce slobode-ți ies înainte,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Ridică-te Gheorghe pe lanțuri, pe funii!
Ridică-te Ioane, pe sfinte ciolane!
Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

** Din volumul POEZIA ORALĂ de Radu GYR. Ed. Marineasa, 1994, Timișoara, volum îngrijit de către Simona Popa, fiica poetului. - Din repertoriul lui Tudor Gheorghe. Titlurile altor volume: LINIȘTI DE SCHITURI, CERBUL DE LUMINĂ, STELE PENTRU LEAGĂN, CUNUNI USCATE, POEME DE RĂZBOI, SCRIERI PENTRU COPII, BALADE, PIESE DE TEATRU etc.