Mohács sfarsitul Ungariei medievale

* La 29 august 1526, fortele regatului Ungariei, conduse de regele Ludovic al II-lea, au fost invinse de trupele otomane conduse de sultanul Soliman Magnificul. Victoria otomanilor a avut ca rezultat impartirea Ungariei pentru o lunga perioada de timp intre otomani si austrieci. In secolul al XVI-lea, Imperiul otoman devenise o putere militara semnificativa, care controla Balcanii, Asia Mica, litoralul Marii Negre, estul Mediteranei si mare parte a Orientului Mijlociu. In comparatie cu acest imens imperiu, condus de un sultan de exceptie, Soliman Magnificul, Ungaria lui Ludovic al II-lea, singura putere regionala din estul Europei care fusese capabila sa impiedice inaintarea otomana spre centrul Europei, era o tara mica si slaba. Resursele celor doua tari de la inceputul anilor 1520 ofera o imagine clara a diferentelor dintre ele. Recunoscand ca razboaiele tatalui sau impotriva safavizilor persani din estul Anatoliei nu puteau fi continuate din motive economice, militare si religios-politice, Soliman Magnificul s-a intors impotriva dusmanilor crestini ai imperiului din Europa, unde principalii sai oponenti erau Habsburgii si vecinii acestora, ungurii. Ocupand Belgradul si Zemunul (1521), Orsova (1522) si Szörzény (1524), otomanii au preluat controlul asupra cursului inferior al Dunarii, ungurii pierzand cele mai importante puncte fortificate din sud. Timp de doua secole, Ungaria s-a opus expansiunii Imperiului otoman in sud-estul Europei, dar caderea cetatii Belgrad (in 1521) a insemnat ca majoritatea teritoriului din sud-estul Ungariei a ramas fara aparare. Pentru a contracara puterea crescanda a turcilor, Ludovic al II-lea al Ungariei si Boemiei s-a casatorit cu Maria de Austria (in 1522), in speranta ca va obtine ajutorul casei de Habsburg in razboiul impotriva otomanilor. Turcii au vazut aceasta alianta ca pe o amenintare impotriva puterii lor in Balcani, motiv pentru care au pregatit o campanie militara impotriva Ungariei. Istoricii remarca ca Imperiul otoman a facut in acea perioada cel putin o oferta de pace Ungariei, dar, din cauza presiunilor exercitate de nobilii maghiari din vestul Ungariei, influentati de proximitatea Austriei, tratativele au esuat. Polonia semnase un tratat similar de pace cu Sublima Poarta cu cativa ani inainte. Dupa esuarea tratativelor de pace, Soliman Magnificul a hotarat sa atace Ungaria. Cauzele campaniei otomane din 1526 sunt inca aprins discutate. Unii istorici sustin ca a fost o reactie la provocarile regelui Ludovic si la refuzul acestuia de a accepta ofertele de pace facute de otomani. La acestea s-a adaugat amestecul ungurilor in politica interna a celor doua tari romanesti (Moldova si Tara Romaneasca) vasale sultanului, mai cu seama in Tara Romaneasca, care se ridica in mod repetat impotriva otomanilor, cu sustinerea ungurilor. Alti istorici sustin ca acestea nu au fost decat pretexte – cucerirea Ungariei ar fi fost principalul obiectiv al lui Soliman inca de la inceputul domniei sale, obiectiv pus in practica potrivit planului de „cucerire treptata”. Data fiind politica pragmatica a lui Soliman, multiplele obligatii si constrangeri ale imperiului, natura insuficient inteleasa a ideologiei otomane, propaganda si modul de luare a deciziilor, este de preferat sa nu se exagereze importanta imperativelor politico-religioase cu privire la ambitiile imperiale ale otomanilor. In iunie 1526, armata otomana a urcat pe linia Dunarii. Armata ungara era impartita in trei corpuri: armata Transilvaniei (aflata sub comanda lui Ioan Zápolya, numarand intre 8.000 si 10.000 de oameni, avand ca misiune pazirea trecatorilor Carpatilor), armata principala (condusa de regele Ludovic al II-lea) si un corp de armata mai mic (circa 5.000 de oameni, comandata de contele croat Cristofor Frankopan). In campania din 1526, este posibil ca armata otomana sa fi numarat in jur de 60.000 de oameni in armata regulata (ieniceri, spahii si artileristi) si poate inca 40-000-50.000 de alti luptatori din trupele neregulate sau auxiliare. Din cauza lungului mars de patru luni, a vremii ploioase si asediilor oraselor aflate in drum, aceasta armata trebuie sa fi pierdut un mare numar de luptatori pana la intrarea pe teritoriul Ungariei. Astfel, banuiala arhiepiscopului Pál Tomori, comandantul suprem militar al armatei ungare, care, pe baza informatiilor primite, a estimat intreaga forta de lupta a sultanului la aproximativ 70.000 de oameni, pare mai aproape de adevar decat cifrele exagerate de 150.000-300.000 de oameni vehiculate in epoca. Totusi, si aceasta estimare modesta sugereaza o considerabila superioritate numerica a otomanilor. O asemanatoare superioritate otomana poate fi intalnita si in privinta armamentului: in vreme ce otomanii au avut la dispozitie in jur de 200 de tunuri, in principal de calibru mic, ungurii au avut numai aproximativ 80. Fortele maghiare au ales ca teatru de lupta o campie deschisa, dar nu neteda, cu cateva mlastini, de langa asezarea Mohács, in apropierea Dunarii. Otomanii au avansat pana in acea pozitie aproape fara nicio opozitie. In timp ce regele Ungariei astepta in capitala, turcii au asediat mai multe orase si au traversat raurile Sava si Drava. Dat fiind faptul ca fortele croate si transilvanene nu s-au putut alatura regelui, armata ungara care i-a infruntat pe otomani s-a vazut sensibil slabita. Ludovic al II-lea a reusit sa adune sub steagurile sale o armata numarand intre 26.000 si 40.000 de oameni (istoricii nu s-au pus de acord in aceasta privinta), in timp ce otomanii au aliniat o oaste cifrata intre 70.000 si 100.000 de oameni. Avantajul ungurilor a fost acela ca au ocupat terenul mai avantajos, in speranta ca vor putea hartui cu succes armata otomana. Campul de lupta era marginit la est de mlastinile Dunarii si la vest si sud de un platou inalt de 25-30 m (o terasa a Dunarii). Conducerea armatei maghiare a avut de gand sa atace in valuri armata otomana mult mai numeroasa, pe cand aceasta cobora platoul abrupt si, date fiind ploile grele dinainte de batalie, alunecos. Batalia a inceput pe 29 august 1526, pe la orele pranzului. Nu se stie exact care a fost durata bataliei, nici numarul total al comabatantilor, dar cateva surse credibile indica faptul ca regele Ludovic al II-lea a parasit campul de lupta dupa apusul soarelui. Ungurii au inceput lupta cand pe campul de batalie se afla doar oastea Rumeliei (partea europeana a Imperiului otoman). Soliman Magnificul si cavaleria lui coborau inca platoul si trupele anatoliene din flancul drept se aflau mult in urma. Dupa ce primele trupe ale lui Soliman Magnificul (armata Rumeliei) au avansat pe campul de lupta, turcii au fost atacati si imprastiati de trupele maghiare conduse de arhiepiscopul Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panica considerabila in randurile otomanilor, dar, in vreme ce ungurii au inaintat, turcii s-au regrupat, beneficiind de sosirea unor trupe de sustinere. In vreme ce ungurii au inaintat pe flancul drept suficient de mult pentru a-l pune pe sultan in pericol (cateva sageti i-au atins chiar armura), superioritatea numerica a otomanilor si contraatacul venit la timp din partea ienicerilor, trupele de elita ale sultanului, au redresat situatia in favoarea turcilor. A intervenit si o greseala fatala a ungurilor. Dupa ce au obtinut primul succes, in loc sa-i urmareasca pe turci, ungurii au inceput sa prade tabara acestora. In acest moment al bataliei au intervenit ienicerii, care sustinuti puternic de artilerie, le-au provocat mari pierderi ungurilor. Ungurii nu si-au putut mentine pozitiile, iar cei care nu s-au putut retrage la timp au fost incercuiti si capturati de turci. Cu toate ca infanteria ungara si aripa stanga a acestora s-au luptat cu indarjire, n-au reusit sa sparga bariera ridicata de tunurile otomane si de ieniceri. Se pare ca nu tunurile turcesti au hotarat victoria (acestea tragand peste randurile armatei ungare), ci zidul de netrecut al ienicerilor, la vremea respectiva cel mai instruit si disciplinat corp de armata din lume. Multi dintre unguri au fost ucisi de ofensiva ienicerilor. Regele Ungariei a incercat sa scape la adapostul intunericului, dar a cazut de pe cal intr-un rau si s-a inecat, fiind ingreunat de armura sa. Se pare ca aproximativ 1.000 de nobili maghiari au fost ucisi in aceasta batalie. In general este acceptat ca peste 10.000 de unguri au pierit in timpul confruntarii, ca si un numar similar de turci. La sfarsitul bataliei, sultanul a dat ordin sa fie executati toti prizonierii. La 11 septembrie, trupele otomane au intrat in Buda. Cetatea regala si orasul fusesera practic abandonate de maghiari. Regina si curtea regala s-au retras la Pozsony. Dupa ce oastea otomana a pradat orasul si imprejurimile lui, Soliman Magnificul a ordonat incendierea orasului (14 septembrie). Prada de razboi, incarcata pe nave fluviale, a fost transportata pe Dunare spre teritoriile turcesti. La 21 septembrie, sultanul a ordonat retragerea trupelor turcesti. Motivul retragerii rapide se pare ca s-a datorat apropierii iernii si insecuritatii strategice prezentate de teritoriul Ungariei. Abia in 1541 turcii au ocupat din nou Buda. Fortele armate ungare nu au suferit o infrangere atat de dureroasa de la batalia de la Mohi din 1241, in fata mongolilor lui Batu han. Ungaria a pierdut in 1526 lupta de mai bine de un secol si jumatate de impiedicare a inaintarii otomanilor spre centrul Europei. Batalia de la Mohács a insemnat sfarsitul regatului independent al Ungariei, ca stat medieval. Mohács este considerat de multi maghiari ca un moment decisiv, clar nefavorabil, din istoria Ungariei, o trauma nationala persistand si astazi in memoria populara. In momentele de ghinion, ungurii folosesc o expresie: „Mai mult s-a pierdut la Mohács”. Mai important pentru Europa, aceasta batalie a dus la confruntarea directa dintre austrieci si turci, caci un grup de aristocrati maghiari l-au ales pe arhiducele Ferdinand de Habsburg, fratele mai mic al lui Carol al V-lea, drept rege. Totusi, Ferdinand a reusit sa controleze numai parti din nord-vestul Ungarie, partile centrale si estice aflandu-se sub conducerea lui Ioan Zapolya, ales si el rege al Ungariei. Ioan BOTIS