Moartea unui scriitor de geniu

În ziua de 2 iulie 1961, Ernest Hemingway s-a trezit în casa lui din Munţii Sawtooth, Idaho, a coborât din pat fără să-şi trezească soţia, s-a dus la dulapul cu puşti, a ales-o pe cea cu care împuşca, de obicei, porumbeii, s-a dus în spatele casei şi şi-a tras un glonţ în cap.

Ernest Miller Hemingway s-a născut pe 21 iunie 1899, la Oak Park, Illinois, o suburbie a oraşului Chicago, în familia unui medic. Era cel de-al doilea copil al cuplului Clarence Edmonds Hemingway şi Grace Hemingway. Clarence era medic şi avea un cabinet particular. Fiului său i-a dat numele Ernest după bunicul mamei sale, Ernest Hall. Familia Hemingway a mai avut şi alţi copii după naşterea lui Ernest.   Ernest s-a aflat în concurenţă cu sora lui mai mare, Marcelline, care se născuse cu un an înaintea lui. Grace îşi dorise ca al doilea copil să fie tot fată, dar pentru că nu a fost aşa, şi-a îndreptat întreaga afecţiune spre sora mai mare a lui Ernest, Marcelline.

Mai târziu, Ernest Hemingway şi-a amintit faptul că, pentru a atrage atenţia mamei sale, începuse încă de mic să folosească un limbaj necuviincios şi jignitor. La vârsta de doi ani, tatăl său l-a luat pentru prima oară la pescuit în regiunea Wallon Lake, unde avea o casă de vacanţă. Micul Ernest a reuşit prima sa captură, după care, pescuitul a rămas pasiunea lui pentru tot restul vieţii.

După terminarea şcolii secundare, nu şi-a continuat studiile, ci a plecat în oraşul Kansas City, unde s-a angajat ca reporter la ziarul Kansas City Star. De aici, în 1918, s-a înrolat ca voluntar în formaţiile auxiliare ale Crucii Roşii americane şi a fost repartizat într-o unitate de ambulanţe care acţiona pe frontul din Italia. Hemingway avea numai 18 ani când s-a înrolat, pentru prima dată, voluntar la Crucea Roşie.

Hemingway a fost rănit de explozia unui obuz în apropiere de Fossalta di Piave şi a fost distins cu decoraţiile italiene Medalia d’Argento al Valore Militare şi Croce al Merito di Guerra. În Paris, a trăit, o vreme, o idilă cu prima lui soţie, Hadley, şi cu copilul lor, John, şi a început să-şi facă un nume ca scriitor. Totuşi, începuse să aibă un comportament ciudat, cu schimbări bruşte, irascibilitate şi o dorinţă de a se întoarce împotriva celor care încercau să-l ajute. Astfel, şi-a părăsit soţia şi băiatul şi a plecat cu cea de-a doua soţie, Pauline Pfieffer, o decizie urmată de multe nopţi cu coşmaruri.

Apoi, a devenit obsedat de luptele cu tauri: de altfel, multe dintre cărţile lui au ca temă centrală ori adiacentă coridele, iar, pentru că nu putea participa el însuşi, a plecat la Mombasa, să vâneze lei şi kudu. Simţindu-se nesatisfăcut, şi-a cumpărat un iaht şi a plecat la pescuit în Key West şi Havana.

Din 1928, până în 1936, aşa şi-a petrecut timpul. A plecat în Spania în timpul războiului civil, ca să relateze informaţii pentru Statele Unite şi pentru că noua lui iubire, Martha Gellhorn, era acolo. Când America a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial, a plecat în Anglia şi a relatat despre aviaţia britanică. Apoi a relatat din prima linie despre război, plecând în Normandia cu soldaţii. Când a terminat de scris “Adio, arme”, în 1928, a aflat că tatăl lui s-a împuşcat cu un revolver. Acela a fost momentul în care viaţa scriitorului a intrat pe o pantă descendentă.

A început să apară cu diverse lovituri la cap, iar una dintre ele i-a lăsat amintire nouă copci, după ce şi-a trântit luminatorul din baie în cap. Când a făcut un accident de maşină, a avut nevoie de 57 de copci. Acuza dureri de cap, diplopie şi a avut probleme de vorbire şi de memorie mai multe luni.

După război, când s-a întors în Cuba, şi-a spart fruntea, după ce a trecut cu capul prin oglinda retrovizoare, când maşina lui a derapat. Cinci ani mai târziu, beat fiind, pe iahtul lui, a alunecat şi a leşinat. Cel mai grav s-a rănit în ianuarie 1954, când, împreună cu soţia lui, Mary, a fost implicat într-un accident aviatic. Când avionul a aterizat forţat, şi-a luxat umărul. Cei 12 pasageri au fost transportaţi cu o maşină care a explodat pe drum, iar Hemingway s-a oferit voluntar să spargă geamurile vehiculului cu propriul cap, ca oamenii să poată ieşi. Şi-a fracturat craniul, şi-a ars faţa şi aproape nu mai vedea cu ochiul drept, nu mai auzea cu urechea stângă, avea o mână, umărul şi un picior luxate, o vertebră fracturată şi ficatul, splina şi rinichii rupţi. Cu toate astea, o lună mai târziu, s-a ales cu arsuri de gradul II, după ce a căzut în foc, în timp ce încerca să stingă un incendiu.

Hemingway ajunsese şi dependent de alcool: trei sticle de vin Valpolicella la micul-dejun, iar, în restul zilei, scotch, tequila, martini şi whisky. În 1957, prietenul lui doctor, AJ Monnier, îi scria: „Ernie, trebuie să renunţi la alcool. Asta e cel mai important”.

Cunoscut romancier, nuvelist, prozator şi reporter de război, Ernest Miller Hemingway a fost laureat al Premiului Pulitzer, în 1953, şi Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1954. Hemingway este şi astăzi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani din lume. Opera sa are ca sursă o experienţă de viaţă profundă şi originală şi relatează, conform concepţiei scriitorului, „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice şi susţinută de un ton colocvial.

În 2 iulie 1961, Ernest Hemingway    s-a trezit în casa lui din Munţii Sawtooth, Idaho, a coborât din pat fără să-şi trezească soţia, s-a dus la dulapul cu puşti, a ales-o pe cea cu care împuşca, de obicei, porumbeii, s-a dus în spatele casei şi şi-a tras un glonţ în cap.                                                                     De-a lungul timpului, numeroşi biografi care i-au analizat viaţa şi opera au încercat să explice motivele pentru care scriitorul s-a sinucis. În cele din urmă, un psihiatru din Houston, Texas a descoperit ce l-a determinat pe laureatul premiului Nobel să se împuşte.

Legiştii au constatat moartea scriitorului la 7 dimineaţa. Martorii spun că purta unul din costumele lui preferate, pe care-l numea “pelerina împăratului”. La vremea respectivă, soţia lui, Mary, a declarat presei că Ernest murise în timp ce îşi curăţa puşca, iar ea s-a descărcat accidental. I-a luat mult femeii să recunoască faptul că scriitorul se sinucisese şi încă o jumătate de veac pentru ca cercetătorii să pună cap la cap motivele pentru care una din cele mai mari personalităţi ale secolului trecut a ales să se omoare.

Viaţa lui Ernest Hemingway părea una de vis: el însuşi era combinaţia echilibrată între cultură şi acţiune. Mare amator de coride, pescuit, vânătoare, corespondent de război, şi-a văzut opera literară răsplătită cu cea mai mare distincţie pentru literatură. Într-un studiu din 2006, un psihiatru de la Baylor College of Medicine, din Houston, Texas i-a pus un diagnostic lui Hemingway: tulburare bipolară. După ce a citit opera şi 15 biografii ale scriitorului, Cristopher D. Martin a dat următorul diagnostic: “tulburare bipolară, dependenţă de alcool, traumatisme craniene şi înclinaţii narcisiste”.

De altfel, în familia lui Hemingway, sinuciderile erau frecvente, probabil pentru că aproape toată familia lui suferea de depresie maniacală, explică Martin. Tulburarea bipolară de care suferea scriitorul îşi are rădăcinile în două întâmplări din copilărie.

Mama lui, Grace, obişnuia să îl îmbrace în fetiţă, îi spunea “păpuşă” şi “dulceaţă”, iar, într-o zi, în faţa mamei lui, copilul Ernest a mimat un pistol şi a tras: “Bang, am omorât-o pe dulceaţă!”.

Şi pe tatăl său şi-a dorit să-l omoare. Clarance Hemingway era un bărbat masiv, care îşi bătea copilul cu cureaua de ascuţit briciul de bărbierit. Ernest nu şi-a manifestat intenţiile în mod direct. A luat cureaua, a împins-o într-o sticlă, pe care a îngropat-o în hambar, apoi a luat puşca şi a tras, cu gândul la capul tatălui său. Psihiatrul speculează că, atunci când tatăl lui s-a împuşcat, în 1928, Ernest s-a simţit extrem de vinovat, pentru că şi el îi dorise moartea. Totuşi, şi-a inhibat vina şi a acuzat-o pe mama lui. „O urăsc şi mă urăşte. Ea l-a împins pe tata să se omoare”, scria Hemingway, în 1949.

Când tatăl lui a murit, scriitorul i-a mărturisit unui prieten că ajunsese să bea prea mult din cauza vieţii lui. Suferea o criză de identitate, explică psihiatrul. „De aceea avea stări atât de schimbătoare, nu putea să ţină o prietenie, iar relaţiile cu femeile, pline de certuri”, arată Martin. Întreaga lui viaţă s-a simţit urmărit de moartea tatălui său şi şi-a dorit să aibă sfârşitul lui Clarance.

De aceea, s-a refugiat în războaie şi vânători crude. “Omor aici animale şi peşti, încercând să nu mă omor pe mine”, îi scria el Avei Gardner. Şi s-a refugiat în scris.

Când a primit Nobelul, în 1954, s-a simţit preţuit, însă s-a temut că, la fel ca majoritatea scriitorilor, nu va mai fi capabil să creeze nimic. În anii ‘60, temerile i s-au adeverit. A devenit depresiv şi avea halucinaţii. Avea senzaţia că doi agenţi federali îi verificau, în fiecare zi, conturile, ca să descopere dacă făcea afaceri ilegale. Credea şi că prietenii lui voiau să-l omoare.

Obsesiile lui îl împingeau către demenţă. A început un tratament medicamentos şi unul cu electroşocuri. În primăvara lui 1961, i s-a cerut să contribuie măcar cu o propoziţie la prefaţa unui volum dedicat lui John Fitzgerard Kennedy. Nu a reuşit să scrie nici măcar un rând. El a mai încercat să se sinucidă de două ori, o dată prin împuşcare, iar, de cealaltă dată, aruncându-se în faţa unui avion care decola. Au urmat două luni de spitalizare. Apoi, s-a purtat normal o zi. S-a dus la picnic, iar, în dimineaţa următoare, s-a împuşcat.

„Fericirea la oamenii inteligenţi este cel mai rar lucru pe care-l ştiu”.

Ernest Hemingway