Moartea unui comis voiajor

“… sã nu spui cã a fost un om mare. Willy Loman n-a avut niciodatã o avere. Numele lui nu a apãrut niciodatã în ziare. Nu este cel mai rafinat carcter din lume, dar a fost o fiinþã umanã, ºi e teribil ce s-a întâmplat cu el. Atâta atenþie poate fi fatalã. Nu e de urmat în mormânt, ca un câine devotat. Atenþie, atenþie, în final trebuie sã plãteºti ca oricine…”, scria odinioarã despre un personaj sinucigaº pe altarul Visului american, aplecat peste lampa cu bec chior. Pe vremea aceea, era Arthur. Un newyorkez care scrijelea hârtia. Apoi a devenit domnul Miller. ªi adolescenþii au început sã-l cunoascã, la fel ca oricare dintre noi, foºti adolescenþi ai restricþiilor roºii: citind Moartea unui comis voiajor, sub plapumã, “la lanternã”, cu rãsuflarea întretãiatã. Poate cã ne-am considerat atât de apropiaþi pentru cã dimineaþa, ochii noºtri erau la fel de roºii ºi obosiþi ca ºi ai acelui Miller-cel-aplecat-deasupra-becului-chior. ªi poate pentru cã am simþit cã suntem atât de apropiaþi, astãzi, când el a încheiat conturile cu chelnerul vieþii, plãtind, lãsându-i ciubuc ºi pãrãsind restaurantul”, meritã sã ni-l reamintim. Aºa cum era el în perioada în care-l citeam “la lanternã”. Crescut de un croitor specializat în haine de dame, pãrinte care ºi-a gãsit sfârºitul scufundat în propriile depresii, Arthur Milller a câºtigat premiul Pulitzer pentru o piesã pe care a terminat-o în doar ºase sãptãmâni: Moartea unui comis voiajor. Avea 33 de ani ºi ºansa de a-ºi vedea opera regizatã de Elia Kazan ºi lansatã cu un succes nebun pe Broadway. Dupã patruzeci de ani de la acea “întâmplare”, declara cã nu ºi-a închipuit nici mãcar o secundã cã Moartea unui comis voiajor va lua acele proporþii. Piesa sa devenise un mit universal. Se spune cã piesa sa de geniu a fost creatã având ca model viaþa pe care a dus-o târât ºi sãltat, cu sincope atât de fireºti, într-o cãsuþã nespaþioasã din Brooklyn. De aceea, atunci, “la lanternã”, mi-l imaginam zbughind-o la un baseball, ca un neastâmpãrat care a reuºit performanþa de a nu se considera niciodatã intelectual (“dacã am avut vreodatã vreo sclipire, sau dacã am gândit ceva, e pentru cã citeam de prin ziare”, obiºnuia sã spunã cu modestie). A hotãrât sã devinã scriitor dupã ce-a citit Fraþii Karamazov a domnului Dostoievski, în pauzele de masã, pe când lucra într-un depozit de maºini pentru a-ºi strânge bani pentru studii. Aºa cã, la universitate a ajuns doar dupã ce a câºtigat premiul Pulitzer. A iubit “nescris” (spunea el, de nimeni crezut), s-a cãsãtorit cu actriþe (Mary Slattery ºi Marilyn Monroe), a bãtut litere, aplecat la maºina de scris, cu þigara-n colþul gurii, a vorbit ºi a fost ascultat… Acum, pentru domnul Miller e vremea tãcerii. Pentru el vor mai vorbi cei care l-au cunoscut “la lanternã”, citindu-l cu nesaþ, noaptea, sub plapumã. P.S.: …pentru cei tineri, o menþiune necesarã. De ce “la lanternã”? Se lua curentul, dar asta este o altã poveste cu iz de legendã a adolescenþelor roºii. “ªtii, uneori Dumnezeu ne încearcã…”, cum spunea Miller, un comis voiajor pe care l-am iubit. Catalin VISCHI